Cică era un oier, care avea o turmă de oi (surprinzător, nu?). Asta era viața lui: mai mulgea o oaie, mai făcea o brânză, mai tundea o oaie, mai torcea o lână, mai tăia o oaie, mai mânca o carne. Până când, într-o zi, își pierde turma! Toată! Toate oile! Începe să le caute înnebunit încoace și-ncolo, că fără ele era pierdut, asta era viața lui: mai mulgea o oaie, mai făcea o brânză, mai tundea o oaie, mai torcea o lână, mai tăia o oaie, mai mânca o carne. Și tot alergând așa, dă de un om, care-l întreabă ce-i cu el, și ciobanul răspunde: Mi-am pierdut oile și sunt vai de capul meu, că asta e viața mea: mai mulg o oaie, mai fac o brânză, mai tund o oaie, mai torc o lână, mai tai o oaie, mai mânc o carne! La care omul… Știți bancul? Bine, hai că vi-l spun altădată.
Traduc o carte. Că asta e viața mea: mai traduc o carte, mai scriu un articol, mai dau o meditație, mai filmez o rubrică, mai scriu un articol, mă mai duc, mă mai întorc.
Cartea este de știință. O istorie, în principal pentru uzul nespecialiștilor, deci scrisă mai pe înțelesul celor mulți. Pentru mine este o experiență foarte interesantă, din mai multe motive: o dată că-mi completez engleza cu termeni din diferite științe; a doua oară că-mi completez cunoștințele științifice; dar mai ales pentru că, datorită caracterului cronologic, transdisciplinar și în același timp rezumativ al cărții, îmi permite să am o imagine de ansamblu, mai exact îmi confirmă din plin o perspectivă și bănuieli pe care le aveam deja, dar fragmentar și insuficient argumentate.
Vorbesc despre faptul că, atât în lumea universului mare – cosmosul, cosmogonia, astronomia, universul vizibil, universul-univers, muti-universurile etc. – cât și în cea a universului mic – lumea microscopică a ceea ce chiar oamenii de știință au numit „grădina zoologică a particulelor elementare” – o foarte mare parte (nu îndrăznesc să dau un procent) din ceea ce se știe (mai corect: se crede că se știe) este formată din presupuneri, bănuieli, intuiții, deducții logice, predicții, supoziții, propuneri și, nu în ultimul rând, întrebări fără răspuns.
În ceea ce privește universul mic, termenul de „zoo” este justificat nu numai de faptul că apar mereu –real sau în teorie – alte și alte particule elementare, ci și prin aceea că, în experimentele marilor acceleratoare, în special LHC-ul CERN de la Geneva, în afară de fragmentele de materie căutate dinadins (bosonul Higgs e numai unul dintre ele), se nasc, trăiesc milionimi de secundă, lasă o urmă și dispar nenumărate alte particule despre care nimeni nu știe să spună ce naiba sunt și ce rol joacă! Pe de altă parte, după ce Heinseberg a formulat celebrul Principiu de incertitudine (nu poți cunoaște simultan, în mod exact, și poziția și impulsul unei particule), al cărui corolar este că un fenomen cuantic depinde de faptul că e sau nu observat (sic!), Schrödinger l-a aruncat în aer cu experimentul mental implicând o pisică în același timp moartă și vie! Culmea ironiei e că Heinseberg plecase de la o ecuație a lui Schrödinger! După care a venit Everett III, care ne-a liniștit: pisica este vie într-un univers și moartă în altul! A!, așa da…
În lumea universului mare, lucrurile sunt la fel simpatice. Până și marele Einstein, când și-a dat seama că, în conformitate cu modelul lui, universul ar fi trebuit să colapseze de mult sub propria-i greutate, a scos din burtă o așa-zisă „constantă cosmologică” desprinsă, parcă, din Legile lui Murphy („Orice termen de execuție trebuie înmulțit cu constanta 2,5”), care ar fi împiedicat fenomenul. Ulterior a recunoscut că a fost „cea mai mare greșeală” a lui. Ei, greșeală… Greșeală e ceva ce faci fără să vrei.
Nu altfel, în esență, se procedează azi. Când ceva „nu se pupă”, se inventează un concept nou. De pildă, după ce din calculele de masă a reieșit că 95% din univers lipsește (sic!), s-a inventat termenul de „materie întunecată”, care acoperă uriașa „gaură”.
Apropo de gaură, celebrissimul Hawking – cel care respinge categoric ideea existenței lui Dumnezeu – a ajuns să se îndoiască de faptul că pot exista găuri negre, așa cum tot el le descrisese.
Dar poate că faza cea mai drăguță e legată de Big Bang. După ce s-a constatat – asta e o observație, nu o bănuială – că universul este în continuă expansiune, Georges Lemaître a făcut o deducție logică: dacă, pe axa timpului, spre viitor, crește mereu, atunci în sens opus, spre trecut, scade mereu. Până unde? Păi, pună la un punct fără dimensiuni. Și din punct cum a ajuns univers? Printr-o explozie. Mare. Big Bang. Gata teoria.
Foarte frumoasă, dar rămân două aproape neînsemnate întrebări: Cum încăpea toată materia universului actual într-un punct fără dimensiuni? și Ce era înainte de Big Bang?
La aceste întrebări, știința ridică din umeri: doar nu vreți să se știe chiar totul-totul!
Religia, însă, ar avea niște răspunsuri…