De aproape de nicăieri o nouă poetă. Și altfel, dar și bine integrată în tendințe. Venind dinspre studiile psiho, era firească sondarea zonei obsesive, însă cu instrumente bine stăpânite. Rezultă acuitate, cruzime chiar, dar și o finețe cu care nu prea suntem obișnuiți la poetele actuale. Îmbinare surprinzătoare, așadar, artistic acreditată de lipsa oricăror sforțări. Dovadă și titlul, Începe să doară puțin (Editura Tracus Arte), atât de sugestiv, atât de senzual.
Asta nu înseamnă că nu există gesturi teatrale: “când îți vorbește/mâinile ei/înălțate în aer/par steaguri/fluturate de naufragiați”. Ori situații patetice: “Acasă nu mai sosește nimic/familia noastră e un inbox gol/tata e o coajă uscată/un amant desfigurat care, din când în când,/mai întreabă ce fac/o pisică cu 7 vieți pentru că l-am ucis de atâtea ori […] lumina e în pat, doarme/vreau să știu, ziua mea când începe?” (Familia noastră e un inbox gol).
Nu prea mă simt în dispoziție să mă dau pe toboganul tensiunilor oedipale. Rețin doar tragicul constant al poemelor întotdeauna machiat cu eleganță. Și atunci, gestificația macbethiană cade pe planul doi. Printr-o fereastră nevăzută știe să rămână un poem frumos, expresiv, dar clasic: “pătrunde o bucurie proaspătă/copii desculți aleargă în grădină/și râsul lor/e un iureș de culori/ce dilată hotarele curții//bucuria mea e o călătorie scurtă/orașul se transformă/repede/într-o rană caldă/când tata/pătrunde și el/printr-o fereastră nevăzută”.
Evident că figura tatălui devine simbolică, deci poate fi interpretată într-o mie de feluri: “aici, pâmântul e roșu/și tata e aproape/vine repede/și mi se așează alături,/la cap,/cu mâinile desfăcute/ca o cruce” (Aici). Substanța poemelor se apropie de cea din creația lui Cristi Popescu, fără nicio altă asemănare, de altfel. Pentru că aici zona înnegurată e mult mai întinsă, de unde și nenumăratele prilejuri psihanalizabile: “mama scrijelește adânc/și lemnul scuipă într-o oglindă/forma capului meu/așa părem mai mulți/și sugrumăm neliniștea”.
Și uite așa, cartea devine un oracol, iar poeta o sibilă. Partea bună este că abordarea nu este niciodată căznit 2miistă. Mai degrabă cazuistică psihologică derulată pe o scenă antică. Brevitate, concizie, conținerea emoției și selectarea imaginilor grave, exemplare: “ziua de mâine e ramura verde/pe care tata/o aruncă în foc//o nesfârșită tristețe mă așteaptă/în apa în care mă spăl//atât iau cu mine” (Atât iau cu mine). Tristețea poate fi nesfârșită, însă tonul cu care ni se comunică acest fapt este rece, detașat. Deci în interiorul poemului aflăm metafore, multe negative (“privirea/e un soare despre care nu se vorbește”) sau candori deprimante (“Să privim/ de pe ruine/oamenii/ca pe niște vânzători de dulciuri/de la care/vrei să cumperi”), dar exteriorul lui, ca ansamblu, transmite mai degrabă pace, dorința de a medita. Tensiunea tragică se absoarbe în contemplativitate.
Cred că viitorul poetic al Laurei Dan este asigurat de capacitatea ei de a face poezie din lucruri simple și situații intense, dar delicate. Pictură minimalistă irizată de sugestii. Fără situații limită or arhetipale, de nu anarhetipale, ca să îl introduc în joc puțin și pe Corin Braga: “camera e la fel ca atunci/o grădină încărcată/pisica s-a așezat pe rochia mea cu volane și toarce/mă privești într-un fel anume/spui că o să scrii ceva despre mine/ca să-ți mulțumesc fredonez un cântecel care-ți place/afară începe să plouă/frunzele se lipesc de geam ca niște palme//câți privesc acum/din stradă/fereastra luminată a unei camere/în care/nu vor intra niciodată!” Intimismul scenei este direct eminescian. Și așa de discreditat este epitetul ăsta încât imediat trebuie să precizez că e de bine!
Intensitatea poeziilor e rezultantă a contrastului climateric. O zicere înghețată despre fapte incandescente. O antiteză, deci, la întâlnirea dintre semnificat și semnificant. Poetic este conținutul, prozaică forma. În opinia mea, aceasta este atitudinea corectă a poeziei contemporane, una dintre surse fiind creația lui Emily Dickinson. Și atenție! Este vorba despre răceala elegantă, a exprimării, nu lehamitea ori sfidarea. Volumul de față contrazice părerea unor critici cum că poezia s-ar scrie la prima tinerețe, mai târziu proza. Aceasta era o viziune romantică asupra nervului inspirației. Să nu uităm zisa lui Ezra Pound, cum că poezia trebuie să fie scrisă la fel de bine ca proza!
Începe să doară puțin nu mai prezintă Călcâiul vulnerabil, din 1966, al literaturii, așa cum îl identifica Ana Blandiana: “În jurul patului celui ce moare ei plâng/Dar nu se contaminează de moarte nici unul”. Indiferență venită din vechea boală a breslei: “Doamne, câtă literatură conținem!”. Poetă liberă de poetizări, fragedă, se închipuie și Laura Dan, oricâte sinusoide ar împleti esența literaturii pe care o scrie: “un copil/care-și strecoară mâinile/prin gardul vecinului/ca să culeagă mlădițe înflorite” (Tu ești altfel). Și se închipuie corect!