Mircea Opriță
Clubul nemuritorilor
Editura Școala ardeleană
Pentru cei pasionați de futurologie, informația cu privire la înființarea în SUA a unui Institut al Nemuririi nu este o noutate. La început, s-a crezut că este vorba de o simplă glumă yankee sau, cel mult, de o inițiativa cu tentă SF a unor fani contemporani ai străvechilor idei, cu rădăcini în antichitate, privind viața veșnică. Ulterior, neîncrezătorii au fost nevoiți să își revizuiască părerile, mai ales când au aflat că în proiect sunt implicați numeroși cercetători și inventatori, încununați cu titluri academice și cu Diplome emise de universități de prestigiu. De ani de zile, aici, umăr la umăr, lucrează o armată de neurologi, psihologi, biologi și criobiologi, medici, gerontologi, informaticieni, nanotehnologi. Iar scopul lor, mediatizat pe toate canalele de comunicare, este unul singur: eradicarea bătrâneții și a mortalității; mai pe șleau spus – obținerea nemuririi!! Primul lor volum, publicat în 2004, „The Scientif Conquest of Death”, cu un răsunet remarcabil, clamează pe mai multe voci această seducătoare idee.
Trebuie să recunoaștem; domeniul este pasionant, o mină de aur pentru un scriitor care o viață întreagă s-a arătat interesat de subiecte aflate la granița dintre știință și ficțiune. L-am numit pe Mircea Opriță, autor de romane, povestiri, nuvele, dar și de eseuri consacrate relației dintre utopie și SF, sau dintre știință și lumea modernă. Nu este de mirare, așadar, că acesta s-a arătat interesat de subiect, s-a documentat minuțios și a oferit spre publicare editurii clujene Școala Ardeleană „Clubul nemuritorilor”, ultima parte a unei trilogii din care s-au editat „Zodia manipulării” (2010) și „Știință și violoncel” (2011). Volumul reunește într-un proiect unitar ciclul de articole cu subiect special publicate în revista „Știință și tehnică” de la reapariția ei, în aprilie 2011 și până în luna septembrie a lui 2014. Un demers practicat de mulți publiciști, în tentativa, de cele mai multe ori iluzorie, de a anihila efemeritatea articolelor de presă, prin adunarea lor între coperțile unei cărți. Volumul lui Mircea Opiță face parte dintr-o cu totul altă categorie. Coerența întregii construcții este una dintre calitățile sale. Înainte de a se așeza la masa de scris, autorul a proiectat minuțios întregul edificiu, de la temelia construcției, la detaliile de rezistență și până la arcadele și capitelurile care îl îmbogățesc și îl decorează. Lucrarea, o veritabilă panoramă a căutărilor și speranțelor actuale legate de dobândirea vieții veșnice, conține mai multe eseuri cu titluri incitante (Matusalemii naturii, Longeviv â călător în timp, Crionica: tehnologie și scandaluri, Clonarea terapeutică, Bonjour, Cyborg!, Francis Fukuyama și omul transcendent etc. etc) care examinează teoriile imortaliștilor conform cărora omul actual are posibilitatea de a-și prelungi existența și până la 1000 de ani, sau chiar poate tinde la nemurire.
Abordarea unui asemenea subiect, de o noutate absolută pentru marea majoritate a publicului, este un model de documentare minuțioasă din partea autorului care s-a apropiat de petele albe de pe harta imortalității cu rigoarea cercetătorului științific. Farmecul lecturii derivă din bogăția de informații pusă cu talent publicistic la îndemâna cititorului, dar și din poziția pe care o adoptă Mircea Opriță: aceea a unui magistru doldora de cunoștințe care nu face caz de ele și îi privește cu înțelegere (nu lipsită de ironie) pe distinșii savanți ai Institutului Nemuririi. Cu respect față de rezultatele din domeniu, el este conștient că o bună parte din tehnologiile noi, unele aureolate cu premii Nobel, cum ar fi terapiile regenerative, utilizarea celulelor stem în scop vindecător, nanotehnologiile sunt de real folos medicinii contemporane în tentativele de a repara piesele uzate ale organismului. De aceea, autorul nu respinge nici cele mai năstrușnice teorii, ba chiar încearcă să le examinează critc (în măsura în care ele rămân pe un teritoriu cât de cât realist și nu se aud „pline de promisiuni precum cântecele de sirenă, părând reluate din repertoriul alchimiștilor de odinioară”). În acest context, prezentarea exploratorilor pasionați ai problemei, cu speranțele lor măsurate și nemăsurate, cu promisiunile lor ambalate în limbaj savant ori transferate în dispozitive tehnice ingenioase (americanii Ray Kurzweil și Stuart Jay Olshansky, englezul Aubrey de Grey, neo-zeenlandezul Marc Geddes, suedezul Nick Bostrom și mulți alții) devin adevărate fișe de caz, radiografii riguroase și intransigente ale acestei captivante obsesii a speciei umane – căutarea nemuririi.
Mircea Opriță este eseist și nu popularizator. Analizele sale deschid cititorului uși către zone despre care până acum nu avea cunoștință, dar, mai mult decât atât, nu îl abandonează în aceste teritorii în care își poate pierde ușor busola. Observațiile și comentariile sale îl ajută să se orienteze, să discearnă frontierele fragile dintre posibil și irealizabil. Deși în plină utopie, autorul nu lasă scepticismul să-l copleșească. Cu înțelepciunea celui care crede în posibilitățile nelimitate ale științei, el înfățișează ambele fațete ale monedei, invitându-l pe lector să decidă.
Nemurirea este un atribut al zeilor. Dar istoria a arătat că până și zeii mor, odată cu dispariția celor care îi venerează. Și atunci, ce vor face oamenii? Unde îi vor conduce riscantele lor aventuri științifice? Cartea lui Mircea Opriță este din acest punct de vedere, așa cum notează și prefațatorul, Dumitru Constantin-Dulcan, coordonatorul colecției Noua spiritualitate a editurii Școala Ardeleană, un veritabil memento mori, un semnal de zguduitoare avertizare: Quo vadis Homine?