Cu vremea, lucrurile au devenit mai clare. Verde – un aspect
general normal, deci nu trebuie sa ne ingrijoram. Galben – risc
crescut, cu fenomene curente, ce pot insa deveni periculoase pentru
anumite activitati. Portocaliu avertizeaza asupra unor manifestari
furtunoase, neobisnuite si cu urmari serioase. Iar rosu se refera
la fenomene drastice, de intensitate foarte mare si cu deosebit de
grave consecinte. Deci, ca sa nu ne incurcam, cu vremea si cu
Parghel situatia este identica. Diferentele sunt insesizabile,
chiar si atunci când acesta din urma este, uneori, depresat sau
ingrijorator de mult prea singur.
Pentru un pictor, a doua expozitie* in decurs de sase luni
(prima a avut loc in mai, la o alta galerie!) inseamna mai putin o
demonstratie de orgoliu si mai mult performanta de a transcende
singuratatea. Insotita, bineinteles, si de inimoasa certitudine ca
este viu. La 55 de ani, Virgiliu Parghel e mai mult decât viu. E
vioi. Debordeaza din nou de viata, are indrazneala de a construi
proiecte, de a-si parcela viitorul si de a afirma ritos ca nu
oboseste niciodata. Ceea ce produce nu doar nauceala, ci si
pizma.
Tablourile de la Curtea Veche sunt productia ultimilor doi
ani. Si mai ales a ultimelor patru-cinci luni, perioada in care
omul-pictor a pus ramasag cu destinul, cum ca isi va câstiga
libertatea de a nu-si mai cocolosi pe dinauntru spaimele si isi va
reconsidera principiile printr-un acord tacut cu Dumnezeu. Si deja
se vede. Ele sunt impanate de culorile de baza ale “vremii exacte
Parghel”: verde, galben, portocaliu, rosu.
Sunetul pânzelor sale este simfonic. Asa cum tresari la
acordurile binestiute din partea a doua din “A Cincea” si iti
incordezi auzul spre a sesiza si cele mai filigranate armonii
tocmai ale celui inspaimântat de surzenie, tot astfel iti
scotocesti pe dinauntru nervul optic, ca un orbete, spre a citi
mesajele transmise de Parghel. Trebuie sa-ti impaienjenesti singur
privirea, sa filtrezi lumea si sa sufoci lumina, ca sa aduni
informatiile privind o poveste cu tâlc, precum cea a bunicului de
la Târgu-Bujor, ipostaza insolita a unei actrite, vacarmul tacut pe
care-l sugereaza un omagiu adus lui tuculescu, o casa aplecata spre
neant sau o reverenta politicoasa cu covor din Bucovina.
Câteodata, autorul se victimizeaza, sedus de nostalgia
spusului, a eseului, drept pentru care, lasa impresia ca spune mai
mult decât ar vrea sa picteze. “Omul contemporan” este o umbra
descarnata ca iarna a omului nevrotic care nu este Parghel (sau,
mai degraba a fost si nu mai este!). O amintire. Ca, de altfel, si
mult prea evidentul (impins pâna la truculenta subliminala!)
“omagiu lui Mitroi”, prezenta cutitului intr-o natura statica
provocând, in general, bagarea la idei. Insa isi revine imediat,
caci, daca te uiti cu atentie la “Natura cu flori”, “Fetita”,
“Lalele cu jurnal”, “Doamna Masaci cu fetita” sau “Nepoata lui
Parghel cu papusa”, e imposibil sa nu sesizezi un fior delicat de
duiosie (fireste, in pofida aceleiasi tehnici “brutale” de a zvârli
pasta, comuna tuturor pânzelor!).
Alteori, Parghel se lasa dus cu presul. Cu covorul, mai exact.
Fiindca manifesta o pasiune aproape excentrica pentru tesatura
spectaculoasa a scoartei populare si pentru cromatica ei
nabadaioasa. De aceea, nu putine personaje ale sale sunt insotite
pe fundal de velinte si toale, la fel de nurlii ca si ele. “Covor
din Arges cu femeie, cocos si cal” (un triptic insolit, dar nu mai
putin impresionant!), “Olivia cu covor din Bucovina” (o mixtura
foarte elaborata intre sensibilitatea ludica a culorii din spate si
ipostaza usor imbufnata a personajului feminin!), “Covor cu femei
costumate” (o urzeala inteligenta si savuroasa intre prim-plan si
“joc secund”, fiindca femeile in costume populare ar fi trebuit sa
aiba un covor rustic drept fundal, nu ele insele sa fie motivul
tesaturii!) – sunt recurentele unei validitati a realului, de la
care, chiar cu riscul de a fi considerat manierist in
cvasi-onirismul sau, Parghel nu abdica. E lumea lui si face ce vrea
cu ea.
Un interes aparte s-ar putea sa suscite doua pânze. Una de
mari dimensiuni, “In preajma jiltului”, cealalta, mai mica,
intitulata “Casa lui Lepadatu”. Ele pot fi considerate, in
principiu, ca deschideri ale unor directii pe care se va dezvolta
pictura lui Virgiliu Parghel. E de presupus, iar presupunerea se
bazeaza ea pe ceva, ca, in afara portretului – care este, fara
indoiala, pauza de respiratie a inversunarii – lucrarile ulterioare
vor fi ori eseuri de esenta grea, in care mise-en-place-ul nu are
nimic intâmplator, ci este urmarea unei filozofii laborioase,
conceptualizate (asa cum pare a fi “In preajma jiltului”!). Ori
povesti cu tâlc scoase din zacamintele de epos ale spiritului
originar al artistului, cum este aceasta formidabila “Casa a lui
Lepadatu”. Care nu respecta nicio regula a firii, n-are nicio linie
normala, nu se ordoneaza niciunei invariante semiotice si nu poate
fi vazuta niciodata in regim de rectangularitate. Este o casa
bizara si uriasa ca un tarâm. O geografie strâmba, care se surpa,
se duce la vale. Un habitat iscodit, in care umbra lui Danila
Prepeleac o imbrobodeste pe cea a lui Ivan Turbinca. Vesnicia
vesnic cu dosu-n sus si susu-n jos.
Pentru ca vadesc aceeasi nota de imperialism al pastei, al
culorii ce doar in aparenta zbiara ca e obstructionata, altminteri,
ea continua sa consume la micron toate spatiile lasate de
izbeliste, lucrarile ce vin ale lui Parghel sunt la fel de
“periculoase” pentru vremea picturii, ca si cele expuse acum la
Curtea Veche. O serie infrigurata de marine luminoase, un ciclu
halucinant inchinat Caii Buzesti, surprinsa sur le vif, nenumarate
(auto)portrete razvratite sau ample regii vizuale de profunzime (cu
covoare sau fara!), sunt semnele, nevazute inca de marele public,
ale unei neobisnuite furtuni. Pe care Virgiliu Parghel o va provoca
in curând. Si, ne pare bine s-o spunem, cu urmari serioase.
Aceasta nu e o indiscretie, ci o simpla avertizare de cod
portocaliu.
*) Virgiliu Parghel, 55, pictura, Galeria Anticariat Curtea
Veche
amza_sebastian@yahoo.com