Un grup, ne lamureste curatorul expozitiei, „constituit in primul rând pe afinitati afective, acestea fiind determinante in crearea unui spatiu, in care fiecare sa-si pastreze propria identitate si, in acelasi timp, sa compuna un tot, ale carui granite stilistice sa se intrepatrunda intr-o fireasca complementaritate si continuitate”.
O miza harazita sa astâmpere, mai mult galant si compezent, decat sa impace sau sa justifice inadvertetele unor alaturari hazardate intre gândirea plastica solid si coerent exprimata, poetica gestuala rafinata si virtuoz orchestrata si frivolitatea improvizatorica de factura minimalista. Limpezirea si aplombul novator al limbajului plastic, flexibilizat de o inteligenta artistica ancorata temeinic in traditia marilor modele ale culturii vizuale, este pus sa dialogheze artificial cu baiguiala mimetismului experimentalist. Sa fiu bine inteles, nu pledez pentru uniformitatea standardizata a modalitatilor de expresie si a limbajelor intr-un discurs expozitional colectiv. Dar viziunea de ansamblu asupra evenimentului este in suferinta, cand criteriile asociative se limiteaza doar la potentarea pretinselor „afinitati afective” in vecinatati aproximate.
Oricum, efectul spectacular ramâne atractiv si incitant. Protagonistii, cu putine exceptii, nu se prea cunosc intre ei, desi fiecare a cam auzit de ceilalti, in linii mari. Drept urmare, aceasta expozitie de grup, lipsita, de fapt, de un concept ideatic aglutinant si lamuritor, care sa motiveze conventia unei reuniuni de netagaduite valori, dar care amendeaza drastic „acest tot” prin obstinatia cu care ni se propune, intr-un acelasi spatiu expozitional, un simultan de cinci expozitii personale!
Lucrarile expuse, destul de numeroase, sunt intrutotul referentiale pentru fiecare dintre protagonisti, fara sa se stânjaneasca reciproc, dar nici sa interfereze in vreun fel una cu alta, personalitatile celor cinci expozanti fiind net diferentiate si puternic individualizate, pentru a putea lua in calcul eventualitatea unui „dialog convivial”, ori macar a unei comune „stari polemice”. Asa stând lucrurile, nu ne ramâne decât tonicul exercitiu de admiratie pe care ni-l inspira fiecare dintre participantii la acest, agreabil altfel, „one-man/ woman show” plastic. In care am putut revedea verva modelajului statuar si caracteriologic, gandit la scara monumentala, intr-un material atât de fragil si de senzual precum e portelanul, de Daniela Fainis – o maestra indiscutabila a genului! Stefan Pelmus ni se releva, ca de fiecare data, acelasi frenetic si imaginativ creator de forme si imagini simbolice, ce evoca fascinante si insolite universuri de semne si intelesuri extrase din magma spirituala si ritualista a umanitatii. Adrian Chira imbina in pânzele sale, intr-un discurs preponderent abstract, candoarea juvenila si profunzimea rascolitoare a meditatiei poetice mature. Ambele, raportate invariabil la continutul starilor si trairilor existentiale contemporane, personale sau general umane, slujite de o plina de vivacitate paleta coloristica si de verva gestuala.
Fascinant si inconfundabil in plasmuirile lui antropomorfe, in care palpita viziunile figurativului fabulatoriu renascentist, baroc sau surprarealist, intr-o demonstratie de sublimare simbolist-metaforica, ni se confirma si in acest recital de sculptura in bronz, dar si de teatralitate, Ion Iancut. Un artist cu aparitii publice rarefiate in ultima vreme. In fine, Mihail Trifan, un artist mai putin rasfatat de cronicari, dar viguros in ostentatia lui picturala, axata pe tehnici si mijloace minimaliste. Colaje si juxtapuneri de forme si materiale ready-made, transfigurate plastic in suite de „obiecte” informale, intr-un soi de aleatoriu improvizatoric, in care mai importanta pare sa fie transmiterea unei stari sau a unui mesaj decât logica sau armonia unei imagini coerente.