O snoavă orientală, intâlnită mai demult in paginile ingălbenite ale unui recueil, intr-un anticariat – o legenduță să-i zicem, mignonă și esențială, savuroasă și cu ghivent moral – spunea așa: Impăratul era de vreo trei ani incurcat cu un război, pe alte meleaguri. Acasă, impărăteasa, singură cuc. Deși… Când sorții de izbândă păreau să fi inclinat de partea lui, monarhul, intrat deja in fibrilații, a trimis degrabă un sol la palat. Ca să-i precizeze consoartei că el este aproape gata și, prin urmare, să se pregătească și să-l aștepte cu desfătări. Dar, când solul a dat buzna in iatacul impărătesc, ei bine, stăpâna era intr-o situațiune nu tocmai decentă. Mesagerul a zis „Oooops!” și a dat să se retragă. Impărăteasa s-a ridicat din baldachin și i-a zis: „Vino! Ba nu, stai!… Adică, mai intâi, du-te!”. Să-l cheme pe pictorul oficial al Curții. Acela a sosit degrabă și stăpâna i-a poruncit: „Eu o să petrec cu acest voinic, iar tu să zugrăvești totul!”. Cu ochii cât cepele, artistul s-a apucat să pună treaba in operă. „Incă ceva!” – s-a oprit impărăteasa din destrăbălare. Și a spus: „Mai vreau un singur lucru, să inlocuiești chipul acestui bărbat cu cel al soțului meu!”. Apoi, la plecare, solului: „Tu, care, acum, ești deja parte din poveste, dă fuguța și convinge-l pe impărat că-l aștept cu cele mai neinchipuite dezmierdări!”. La intoarcere, impăratul s-a bucurat și, la finele răsfățului, a descoperit cu uimire tabloul ce-i infățișa pe ei doi, vrăjiți de deliciile dragostei. „Mi-am ținut cuvântul, nu-i așa? Ți-am dăruit cele mai voluptuoase clipe!”. Pictorul, cred, cât se poate de firesc, a orbit de tânăr. Cât despre sol, el e rătăcit in istorie.

Erosul in arta plastică beneficiază de determinări precise. Se face. Adică, recalibrează in virtual, cu o seninătate aproape scandaloasă, intimitatea clipei reale de desfătare. Pe care „mesagerul”, din experiența sa proprie (căci e „parte din poveste”!), o relatează cu har. Insă demonstrația de la Galeria Veroniki, in care trei artiști și trei artiste pun, cu șiretenie, erosul, chipurile, pe seama verii și a unui motiv*, are toate șansele să răstoarne banalul unei solomonii și să trimită pilda in sărbătoare. In festivitate de premiere. Pornind de la academismul „motivului” propus – tabloul „Jeune fille se défendant contre L’Amour”, al pictorului francez William-Adolphe Bouguereau, expoziția soluționează lupta. Câștigă Dragostea. Pictorii Florian Lucan, Nicolae Maniu, Laurențiu Midvichi, Marilena Murariu, Rodica Toth Poiată și sculptorița Reka Csapo Dup și-au pus in gând și in talent să „fabulizeze” pe seama tabloului franțuzului și să iscodească prin propria lor viziune tărâmul in care Erosul o atacă pe biata fată. Și, totdeodată, să celebreze victoria acestuia. Fabula lui Florian Lucan este eminamente vegetală (foarte curios la un munte de bărbat!), iar aforismul ei delicat coboară cu sfioșenie in floare. Polenizând tablourile fie cu inimi incorona(ria)te, fie cu coloane de floarea-sorelui, gravide ori secționate de greutatea pârgului. De altfel, exceptând două sau trei pânze, pictorul recurge predilect la forma erectilă – simbol vag falusian – a coloanei, dar sugestia frustă, verde, se domolește decent și grațios prin concentrația inocentă a materialului. Pentru Florian Lucan, Erosul este biletul de intrare la un concert floral in Paradis. Nicolae Maniu, sigurul absent de la vernisaj, intrucât flanează pe undeva, pe cheiurile Senei, și-a trimis „observațiile” plastice, spre a ne convinge că Bouguereau a rămas un simplu naiv, chiar așa, adăpostit sub cupola faimosului L’Institut de France. Sensul erotismului propus de Maniu este unul foarte lucid, aproape rece, ca o bacanală pe un bloc de gheață. E aidoma unui păcat comis la lumină, in care abia câteva falduri dacă acoperă unele colțuri de rușine. Simbologia este dezambiguizată și explicită (culmea! in „Ambiguitate”), in vreme ce tehnica se situază undeva intre colaj și Dali („Tentația convertirii”, de pildă, trimite spre morfologia din „Ispitirea Sfântului Anton” a domnului Salvador, dar, in același timp, prin tușa halucinatorie, și la omonima lui Grünewald!). Tablourile lui sunt probe contondente de patimă glacială cu năluciri. Nudurile lui Laurențiu Midvichi sunt insoțite mai peste tot de un pește exemplar. S-ar putea să fie o explicație prin faptul că autorul provine din mărginimea Deltei, acolo unde oamenii se nutresc nu numai cu peștele, dar și cu miturile lui ancestrale. Altminteri, coborând in riturile precreștine, asocierea nu este intâmplătoare. Peștele este legat de fertilitate, naștere, sexualitate și o reprezenta pe Marea Zeiță Mamă. Mai târziu, in Grecia Antică, zeița peștilor, Afrodita Salacia, era venerată in ziua ei sfântă, vineri („Venere și Madonă!!”), atunci când se mânca numai pește și se organizau mici petreceri orgiastice. Pe de altă parte, Midvichi este sedus de spectacolul misterios al „celei mai bogate palete de culori din lume”, cromatica extraordinară a solzaturii peștilor, in perioada lor de imperechere. De aceea, toate pânzele sale lasă senzația unor ugere semantice, pline cu deslușiri implinite asupra fertilității. Marilena Murariu visează erotic, eretic și eteric. Nudurile, văzduhul, culorile, gesturile personajelor, ambianța, nimic nu pare de pe lumea asta. Toate sunt niște savante puneri in scenă de către un regizor omniscient, in care transparența joacă rolul principal. Trupurile sunt parcă alcătuite din falduri spectrale, din umbre de foc sau crâmpeie de cer noptatec (de aceea, balanța culorilor se apleacă serios spre mov, bleu, lilas, verzui!). Sunt construcții aurorale puternice, care, prin inconsistența lor deliberată, se găsesc la jumătatea unui drum, intr-un punct de inflexiune in care seducția și impulsul erotic intră intr-o osmoză narcotizantă. Erosul Marilenei Murariu este expresia lilială, dar neimpăcată, eretică spuneam, a ceea ce am putea numi neurosuflet. Personajele pe care și le inchipuie Rodica Toth Poiată sunt mătăsoase și delicate ca o rază de soare la apus. Fiecare tablou le infățișează intr-o atmosferă in care senzualitatea plesnește de dorință. Femeile, cuplurile, atitudinile lor, contorsiunile, chimia lor senzitivă sunt, de fapt, tot atâtea ipostaze ale unui preludiu continuu. O frustrație a așteptării. Ce anunță un act incandescent. Erosul este o formațiune logică in statu nascendi. Când și când, pentru a plasa peisajul intr-un plan ușor moraligen, autoarea mai uită cu bună știință acolo câte un măr, spre a defini vina și de a repune in drepturi mitul. „La jeune fille” a lui Bouguereau, in viziunea Rodicăi Toth Poiată este un pic perversă: ea doar mimează că se apără. In realitate, tânjește. Miniaturile in bronz ale sculptoriței Reka Csapo Dup, pe care, așa cum imi mărturisea, a pus mâna și timp de zece ore pe zi, ca să le definească, sunt adevărate bijuterii. Exuberant-oximoronice. Fiindcă e greu de imaginat strădania de a imblânzi metalul greu, inuman de masiv, transformându-l in dantelele și broderiile, in voalurile și carurile afânate grațios, ale păstorițelor, saltimbancilor și personajelor Art Nouveau care i-au țâșnit din mâini. Decât dacă ești sănătos, expansiv, dăruit și puternic. Dacă vrea, Reka Dup e in stare să șlefuiască o stâncă până la mărimea și strălucirea unui pietre prețioase. …Așadar, războiul se termină. Erosul o câștigă pe „La jeune fille”. Impăratul se intoarce la deliciile sale. Iar solul, ce să facă, se bucură și el!   *) Erosul verii, pictură-sculptură-grafică, Galeria Veroniki Art     amza_sebastian@yahoo.com
Subiecte #Arta#fabula#Florian Lucan#Laurențiu Midvichi#Marilena Murariu#Nicolae Maniu#Reka Csapo Dup#Rodica Toth Poiată