Ce bucurie, ce noroc si ce multumire pe cel numit de doua ori cu aproape acelasi nume! Bunaoara, Mihail si Gavril. Sunt nelipsiti unul de langa celalalt. Amandoi au cam aceeasi treaba: conduc cetele de ingeri si le arata oamenilor calea spre Rai. Iar, cand, prin nu se stie ce complot combinativ, un crestin se numeste, pe langa Mihai, si Gavril, ei bine, atunci e semn ca harul s-a pogorat asupra lui. Cu toate cele ce vor veni.
Fara indoiala, e ceea ce gandeste, dar, din modestie, nu face caz, pictorul Mihai Gavril.
Recenta sa expozitie de la JCC (Centrul Comunitar Evreiesc), „La pas prin Israel”*, nu doar ca vine la scurt timp dupa o alta, de la Galeria GalateCa (unde subiectul a fost tot o calatorie, la Muntele Athos!), dar interesant este ca ea continua dezbaterea unei teme grave, prin adancirea unui cod. Acela al sacrului spre care tanjim o viata. Si atunci, cum Dumnezeu sa nu aiba numele lui legaturi tainice cu initierea?
Cele doua expeditii spirituale (la Muntele Athos si in Israel) sunt cele mai faste prilejuri prin care Mihail Gavril, invesmantat in straiele artei, ne initiaza in testarea smereniei si cultivarea fiorului de buna credinta (fiindca, asa cum se stie, o credinta buna este calea sigura spre mantuire!). Cat despre devenire, la Bursa experientei e cat se poate de evident ca ele valoreaza mai mult decat o biblioteca citita. Chiar si pe nerasuflate.
Invatat inca de mic, acolo, in Falticeniul natal, sa se uite bine la cer si sa cinsteasca, atunci cand se afla intr-un lacas sfant, mai intai clopotul (fiindca reverberatiile lui ne ating si pe noi, si pe El!), Mihail Gavril nu poarta cu sine, in calatoriile sale, semnul misterios al vreunui anume cin. Nu! El este, de fapt, doar un artist-pelerin care se preumbla prin lume. Nu degeaba, ci cu folos. Caci in straita sa (pe care o poarta in toate ocaziile frumoase!) aduna pensule, culori, hartie, creioane si alte utilitati si zaharicale, cu care stie sa seduca peisajul. Sa-l ademeneasca. Sa-l faca sa vina la el. Sa-l imblanzeasca, sa-l domoleasca, dupa care, sa-l impacheteze si sa ni-l aduca noua. In chip de emblema sacra. Chiar titlurile lucrarilor, ele insele, tradeaza aceasta paradigma subconstienta a circulatiei, a miscarii. „Popas pe Drumul Crucii”, „Rugaciune la Zidul Plangerii” sau „Jurnal de calatorie” reprezinta cotatii ale unui dinamism ce nu mai trebuie marturisit. Astfel, artistul ne prinde in mrejele geografiei spiritului sau, ale carei repere, cu generozitate, ni le induce apoi si noua. Asa cum de la Muntele Athos s-a ostenit si ne-a carat cu spinarea ochiului, spre adanca noastra bucurie sufleteasca, manastirea Pantocrator, Capela Atonita, Marea Lavra, Stavronikita, Prodromu, Grigoriou sau Vatopedu, tot astfel Tara Sfanta se recompune sub penelul sau, se aduna miraculos, asa incat, de pilda, Ierusalimul, cu Zidul Plangerii, cu Sfantul Mormant, cu maslinii din Gradina Ghetsimani sau cu Drumul Crucii, devine o alveola ce se acomodeaza perfect cu celelalte toposuri ale imaginarului sacramental propriu fiecaruia. Si din care, in fata atacului strambatatii (din pacate, tot mai salbatic in ultima vreme!), ne nutrim cu totii intru speranta indreptarii.
Pe langa acest „penchant” spre randuiala eului, mai are ceva Mihai Gavril. O obsesie. Frumoasa si adanca. Lumina. Ce decurge tot din ingrijire. Este pur si simplu inflamat de lumina. I s-a obrintit ochiul de atata lumina. De aceea, ea apare in lucrari nu doar la modul explicit, in titluri („Lumina la Sfantul Mormant” sau „Lumina”), ci este folosita si ca material de constructie. In consonanta cu oferta subiectului. O lumina lichida, curgand, in „La Zidul Plangerii”. O lumina de miere, in „Popas pe Drumul Crucii”. O lumina de magneziu, edenica, in „Gradina Ghetsimani”. O lumina de un straniu princiar, in „Sfantul Mormant”. O lumina impopistrata si secventiala, in „Prin Bazar”.
Sub aspect tehnic, pictura lui Mihai Gavril are orice, numai repros nu. Nu i se poate imputa nimic. Ea este, indraznim sa spunem, instructiva (multe din lucrari sunt insotite de text explicativ-argumentativ!), revelatoare si autentica. De la acuarela fulguranta („Zidul Plangerii” ori „Gradina Ghetsimani”) sau foarte elaborata („Capela Ingerilor” ori „Maslini”), la tehnica mixta („Iordan”, „Fantana”, „Sfantul Mormant” ori „Popas pe Drumul Crucii”), pastel („Biserica Greaca”, „Nazaret”, „Ruga la Zid”) si ulei pe panza („La Zidul Plangerii”), toate lucrarile vadesc, pe langa o sesizabila vibratie celestina, si o mana sigura, insotita de o tusa precisa si de un spirit al compozitiei uimitor. Ce nu mai pare atat de uimitor atunci cand aflam ca Mihail Gavril zugraveste din frageda pruncie si ca, practic, de aproape patru decenii, el sta la cheremul realului, asa cum se cade in breasla: cu penelul in mana.
Altminteri, in traista lui fermecata, cu care peregrineaza prin lume, se gasesc de toate: clopote de manastire, pasarile cerului (si cele rele, si cele bune!), meremetiseli rustice, ingeri captivi, catedrale europene, dealuri din Bucovina, tresariri din Balcic, fructe la uscat, coline la Antilesti si livezi de meri. Pe toate le poarta de colo-colo si, la rastimpuri, daruieste cate ceva celor care se vor mai curati. Adica, mai aproape de orice dumnezeu.
*) Mihail Gavril, La pas prin Israel, pictura, desen, grafica, JCC (Centrul Comunitar Evreiesc) – Bucuresti
amza_sebastian@yahoo.com