Ștefan Bertalan, Florin Mitroi și Ion Grigorescu au fost protagoniști ai unei expoziții cel puțin interesante. La Galeria Curtea Veche. După vernisajul acesteia, cu mai bine de două luni in urmă, celor trei li s-au deschis, apoi, porțile Palatului Mogoșoaia, intr-o spectaculoasă retrospectivă, organizată de Institutul Cultural Român. Cele două evenimente – reunite sub genericul „Cel ce se pedepsește singur” – au fost la vremea aceea un „must” al mediului cultural. Pe care, insă noi am preferat să-l remarcăm mai profund abia acum, odată cu apariția fulminantă a unui album, cu același titlu. Despre aceeași triadă, numită BMG, inclusă de astă dată intr-un gen proxim mai generos, adică „arta și România in anii ’80-’90″. Firește, volumul tipărit nu se substituie lucrărilor de pe simezele de la Curtea Veche. Dar poate fi socotit un document, capital prin importanța sa, pentru decriptarea operei bizare a trei artiști a căror conștiință a zguduit vremurile (altminteri, destul de derutate!) din acele nervoase decenii.
Câteva cuvinte despre aspectul volumului. In primul rând, el poate fi incadrat in categoria cărților-obiect, prin câteva accente realmente originale. Cartonul cenușiu, voit pauper, al coperților. Aparența, prin paginile de gardă, de școală primară, de inceput (amintind de primele noastre caiete dictando, invelite in coală albastră!), in care, la lansare, editorul ne invita să ne scriem propriile gânduri, după lectură. Hârtia paginilor, asemănătoare cu cea de ziar, care ne duce cu gândul la beletristica anilor ’80. Caracterul tipăriturii, fontul, este unul ce aduce cu al mașinii de scris, dând impresia de samizdat (pe care, când și când, este imprimată, ca din intâmplare, urma unei căni cu cafea „uitată” pe foaia de hârtie!). Grafica de peniță, școlărească, tremurată, ce anunță fiecare capitol in parte. Bref! Intreaga tehnică de imprimerie recuperatorie are scopul (sub)liminal de a ne induce senzația că parcurgem un abecedar inițiatic. Un document cu tentă subversivă, care ne inițiază in obișnuința tragediei. Al căui editor este Institutul Cultural Român (de dimpreună cu Centrul Cultural Palatele Brâncovenești), ingrijirea, concepția artistică și conținutul aparținând criticului Erwin Kessler.
Insă de-abia după ce trecem la conținutul cărții, prima impresie, aceea de anecdotă nostalgizantă, se disipează ca un văl eteric și, in locul ei, rămâne esența. Durerea. Singurătatea in fața agresiunii absurdului.
Inainte insă de a intra in formalismul descriptiv, aș vrea să fac o apreciere separată pentru grupajul informativ ce incheie practic volumul. Cronologia anilor ’80-’90, impărțită in șase subcapitole: „evenimente”, „producția”, „penuria”, „căderea”, „scara” și „singuri”, ce conține toată istoria acelor ani. Lectura acelor pagini este devastatoare. E ca o coborâre in infern. Un remember sado-maso asupra unor timpuri pe care românii maturi de azi păreau că le uitaseră (in vreme ce tinerii și adolescenții nu le-au cunoscut, de aceea, ei trebuie inițiați!). Intâlnim acolo, prin acest exercițiu de arheologie a trăirii, rând cu rând, imagine cu imagine, in toată „splendoarea” sa, martiriul care a compresat poporul român, acest adevărat neam al coșmăreștilor. Incomod exercițiu!
Cartea este structurată in zece capitole (cu titluri poetice grele, de genul „eu, mai bine rău”, „fără ieșire”, „numai cu durere”, „monstrul, mașina puterii” sau „atât de aproape de neatins”), care sunt continuate de o secțiune aparte, cu fragmente din jurnalul lui Ion Grigorescu. Și se incheie, cum spuneam, cu cronologia ilustrată cvasi-completă, alcătuită profesional și la modul foarte laborios de Carola Chișiu, asistenta curatorului. De asemenea (sau, mai degrabă, in primul rând!), ceea ce complinește caracterul ei documentar de excepție este faptul că ea conține reproduceri după lucrări (cunoscute sau uitate), precum și texte inedite, toate semnate de BMG (Bertalan-Mitroi-Grigorescu).
De fapt, aici se află nucleul semantic al intregului demers publicistic și artistic al cărții. Fiindcă ea este din toate câte puțin: e și un album, e și o dare de seamă, e și un exercițiu memorialistic, și o recuperare documentară, și o foaie de observație clinică, și un roman verist, și un jurnal. Dar și, in fine, un colț de epocă rupt din ziarul unui timp revolut.
Cei trei artiști fac parte din specia aceea rară de creatori damnați dintru inceputul lor, prin insăși celula intimă. De refuzați ai epocii, pe care, la rândul lor, și ei o repudiază prin toate fibrele. E un fel de ritual tragic cu vremurile și cei care le administrează, de revoltă titanică și manfișism inconștient, de candoare a modestiei și suferinței asumate și de terapie prin singurătate.
In acest sens, autoportrele lor sunt mai elocvente chiar decât o autobiografie scrisă. Sunt imaginea unor solilocvii zguduitoare. Toți trei sunt atinși parcă de un blestem al agresiunii, de o fragilitate și nesiguranță care-i hărțuiesc incontinuu. Și in fața cărora, unica rațiune de a rezista este de a se autopedepsi, prin experimente atroce. Bertalan se grafiază singur cu capul infășurat intr-o rețea de sârmă și la gură cu un lacăt (ori, intr-un splendid cărbune, urlând de durere, amintind, prin dramatism, de „Strigătul” lui Edvard Munch!). Mitroi se uită insidios, cu o atracție morbidă irepresibilă, spre un cuțit (de altfel, seria personajelor sale este permanent „acomodată” cu felurite instrumente tăioase, bardă, topor etc., pe care le „poartă” fie in spate, fie in piept, fie in cap!). In vreme ce fotografia-simbol a lui Ion Grigorescu (cel mai dispersat dintre cei trei, producător nu doar de imagine – film, grafică, fotografie – ci și de scriitură, happening, performance sau activism civic!), este cea in care se infățișează singur, la gât cu un „colan” de sârmă.
Inchipuiți-vă, așadar, cum, peste toată această magmă tragică ce colcăie inside, firavele lor ființe sunt atacate, din afară, și de o istorie adversă, dușmănoasă. De un timp absurd, de fantasmele abracadabrante ce populează o realitate sălbatică, de un mecanism represiv ce reduce ființa umană la limitele unei simple cifre statistice. Și in fața cărora, cei trei n-au ce face și iși șterg ușor contururile prezenței publice, retrăgându-se apoi intr-un soi de clandestinitate. Se decontextualizează. Doar acolo, in adâncul ghiocului „norocului” lor, simt că se pot revolta in liniște (un fel de-a spune!). Cazuri clare de distopie!
Opera triadei BMG este mult mai mult decât o zeflemea indreptată impotriva istoriei. Este un probatoriu al chinului la care sunt supuse (și se supun singure!) trei conștiințe con-damnate.
 
*) „Cel ce se pedepsește singur” – Ștefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu – Arta și România din anii ’80-’90″, Institutul Cultural Român, 2009
 
amza_sebastian@yahoo.com

Subiecte #„Cel ce se pedepsește singur"#Florin Mitroi#Ion Grigorescu#Ștefan Bertalan