L-am crezut pe cuvântul lui. Ca
pe Platon. Mi-a spus ca intâlnirea a fost un miracol si ca ei doi
erau destinati demult unul altuia. Prin urmare, nici nu mai are
rost sa-si aduca aminte cât amar de vreme s-au cautat prin lume. Si
ca acomodarea lor in acelasi glob de privire a fost o chestiune de
mici si banale subunitati ale timpului.
Adevarul este ca, de fapt,
Vlad Ciobanu n-a fost niciodata singur*. N-a cântat,
precum un posac si inversunat maestru al solipsismului, la un
singur instrument. Pururi aflat in mijlocul aceluiasi concert
pentru sihastrie si desert…Nu! El a dialogat, el a vorbit, el a
conversat. El a schimbat mesaje (uneori ca incantatie si ruga,
alteori ca apoftegma sau metafora!). Fie cu psihicul sau
parapsihicul, fie cu fizica sau metafizica, fie cu Divinitatea sau
cu el insusi. Oricum, a socializat, cum se spune mai nou,
strasnic.
Chiar si atunci când a
esentializat realitatea in simboluri, efigii, totemuri sau
expresii, plasmuirile se transforma in dovezi irefutabile de
complicitate suspecta cu nelumea. Lemnul, piatra, bronzul, asa cum
le netezeste cu privirea mâinilor sale Vlad Ciobanu – slefuit,
cioplit sau turnat – sunt nu materiale (departe de noi de a mai
aduce vorba aici de atât de subreda astazi constructie lexicala –
pâna la inerenta rupere logica – “materializarea ideii”!), ci
magice. O fermecatura emotionala, o vraja ca un abur solemn, un
fior sacru invaluie toate lucrarile sale. A caror consistenta,
trebuie sa recunoastem, pare sa fie impinsa pâna aproape de
virtual. Pur si simplu, ai impresia ca sunt atât de eterice, incât
poti trece cu mâna prin ele, fara sa le strici Ordinea. Fara sa
violentezi reteaua lor de Liniste. Fiindca viziunile “materiale”
ale lui Vlad Ciobanu dovedesc credinta ca lumea (sa fie limpede:
lumea lui!) are un mod particular al lucrurilor. O intocmire a
acestora intr-o anume rânduiala. Pe care ele chiar o imprumuta, ca
sa fie sigure. De aceea, par atât de egale, de implinite, de
suficiente propriilor proportii. Sunt exacte, ca la o extrem de
atenta masuratoare cu miimi. Niciun detaliu, niciun colt, niciun
ungher, nicio umbra, nicio suprafata polisata de lemn nu sunt in
plus (dar nici in minus!). Nicio rugozitate de bronz nu este
inutila. Oricât de mica si aparent insignifianta ciupitura pe
obrazul de piatra nu se rataceste de menirea ei. Toate sunt ca un
locus in lantul de ADN sau al unei secvente a acestuia intr-un
cromozom. Totul este determinare (inclusiv “hotarâre”, daca ar fi
sa calchiem naprasnic langajul la moda!).
Alura conversationala a
sculpturilor sale, verbiajul lor (perfect ponderat, cât sa nu cada,
Doamne fereste, in sporovaiala!) se revela ca un dialog profund si
incins. Al insului cu sacralitatea (inspaimântator de “corecta” si
de exacta, de pilda, acea “Ruga” intr-un trunchi de lemn scobit ori
fantastica “Transfigurare” care, prin dinamismul ei abia retinut sa
nu se dezlantuie, chiar produce privitorului un vertij
inexplicabil!). Sau cu propria lui definitie umana (spre exemplu,
“elasticizarea” personajului, care, intre cele doua capete ale
extensiei sale onirice, face posibil sa-i incapa subiectul visului,
de pilda iubita, pozitionata in binecunoscuta ipostaza argheziana:
“Intinsa lenesa pe canapea / Domnita sufera in cartea
mea”…!).
Asa cum il stim, un mesager
mereu serios, Vlad Ciobanu se afla in acelasi punct de inflexiune
morala: nu admite harta cu transcendentalul. De aceea, nu suporta
glumitele estetice sau artificiile ludice…Intovarasirile,
da!
In cealalta emisfera a acestei
priviri circumstantiale, locuieste Angela Rapio. Artista
italiana, de felul ei din Bari (regiunea Puglia), acolo de unde, ne
spune Vlad Ciobanu, va incepe turneul in Peninsula al acestei
expozitii. Fireste, dupa ce va fi parcurs mai intâi si un itinerar
in România. Cea mai mediatizata aparitie a Angelei Rapio a fost la
Capua, anul trecut, in “Segmenti convergenti”, unde, sub genericul
“Tris artiste pugliesi”, a expus alaturi de alte doua artiste
originare din aceeasi regiune, Lucia Buono si Myriam Risola. Dupa
ce, cu un an inainte, expozitia de la Napoli, intitulata “Egg”
(unde motivul principal era “formula ovulara” ca spatiu matricial
universal!) il determinase pe criticul de arta si profesorul
Maurizio Vitiello sa descopere existenta in opera Angelei Rapio a
unui “ritm de respiratie klimtiana”. Sigur, nu numai despre
convergentele subterane cu o anume directie ce vine de la Klimt
putem vorbi apropo de picturile (sau grafica? sau colajul?) semnate
de artista din Bari. Ci remarcam introducerea unei noi serii de
semne care sprijina (mai ales prin fundalul grafiat cu vocabule
olografe sau tiparite, ce imbina un posibil trompe-l’oeil cu
aparenta de palimpsest!) o noua viziune, mai complexa, asupra
lumii. O lume careia artista ii face serioase transplanturi de
morfologii semantice esentialmente lirice (de pilda, in ciclul
“Oniriche scritture”), ascunzând in felul acesta formule de
emergenta a fiorului ontic. Altfel spus, “Oul” devine mai
“dogmatic”, iar misterul si mai greu de patruns (ca intr-un roman
de Umberto Eco!). In rest, totul e clar, Angela merge mai
departe!…
Altminteri, sincronismul celor
doua impresii intr-o singura privire este uluitor. Plutind printre
spatiile lui Vlad Ciobanu si frolând scrierile enigmatice ale
Angelei Rapio, avem revelatia ca, de fapt, parcurgem interioarele
unui singur corp spiritual. Unic valabil.
*) Angela Rapio (Italia) si
Vlad Ciobanu (România), pictura si sculptura, Academia
Româna, Fundatia pentru stiinta si Arta
SEBASTIAN AMZA este
pseudonimul de cronicar de arta al lui Florin Toma, scriitor si
jurnalist. Acesta este autor, printre altele, al volumelor “Peisaj
cu fluturi noaptea” – nuvele (1986), “Mostenirea Familiei
Bildungsroman” – roman (2005), “Trei nuvele sexemplare” (in curs de
aparitie), al editiei “Petru Comarnescu – Kalokagathon” (ingrijita
impreuna cu acad. Dan Grigorescu) (1986), al unor carti de
interviuri, precum si colaborator al unor publicatii din tara si
strainatate.