Efectiv, nu ne gândim la altceva decât la defectiv. Altfel
spus, o flexiune incompleta a unei parti de vorbire (nicio grija,
vom mai avea prilejul sa vorbim despre partile vorbirii in
pictura!) cum este substantivul, care, si mai exact, nu se
intrebuinteaza, in unele cazuri, la plural. Pe lânga clasicele
“unt” sau “lapte” (banalizate de atâta consumism!), am putea sa ne
oprim in cele ce urmeaza la alte doua, poate unele dintre cele mai
plastice “singularia tantum” din câte exista in altminteri
simpatica limba româna. “Oxigen” si “fericire”. Iar, când un artist
(insa unul foarte dibaci!) reuseste si taie firu-n doua ori in
câtezecisinoua si ajunge de jongleaza lejer cu defectivele de
plural zemuind placeri semantice, atunci se cheama ca avem noroc.
Ca un numar de iluzionism pentru naivi stradalnici, dar pe fata. Cu
trucurile la vedere.
Sa-l luam, bunaoara, pe Ioan Oratie. Pictor in mijlocul
expozitiei proprii*. Cu umbra figurii sale de doctor Nicolaes Tulp,
din faimoasa “Lectie de anatomie” a lui Rembrandt (unde, fiindca
tot veni vorba de pânza uriciosului flamand, daca s-ar vizualiza
directiile privirilor celor opt personaje, s-ar ajunge la geometrii
psihice foarte interesante!), el acopera doua teme obsesive, la fel
de singulare ca si exemplele de mai sus. Pe care le-am putea numi
femeia-nud si calul-zalud. Amândoua reprezinta, in egala masura,
atât oxigenul (respiratie, prospetime, vital), cât si fericirea
(beatitudine, incântare, extaz). Astfel ca, dupa ce si-a clamat
manifestul bicameral, artistului nu-i mai ramâne altceva de facut
decât sa dezvolte cultural doua câmpuri semantice grele, cu
pânzeturi freatice generoase.
Teme la guvernare, teme in opozitie. Un grup de cai nervosi,
fixati fotometric cu un declic usor englezesc intr-o alergare
dezordonata, dar cabrata bine (ceva ii supara, ceva ii mâna, ceva
ii atrage!) – deci, oxigen curat!, contrapus zgomotos unei domnite
gustoase, tip seminud-cearsaf sumar-prise de vue Hollywood, intr-o
pozitie relaxata, tintuita pe pat de lingoare, inconjurata de
perne, calda, in asteptare (sau in post!), insa, nota bene, cu un
pic de noroc vie, reala, lipsita clar de mofturile de baclava ale
baiaderei clasice de perete – deci, fericire autentica! Sau calul
albastru – naluca grasa, gâfâinda, consistenta, lipita cu chiu cu
vai intre cer si pamânt, care nu se va intâlni in veci (decât
intr-o expozitie!) cu femeia goala iesita din baie, degajata,
tinând capul in jos, cu parul lung atârnând in fuior greu de stors,
scena de interior decorativ, totul petrecându-se intr-o camera
calda, cu fotolii si perne moi si cu tablouri pe pereti. Ori calul
de curse, bine strunit de jocheu (nu mai face ce vrea el!),
obedient, afisând o eleganta parfumata discret cu Ascot, dar, in
fapt, o forta primitiva, colosala, abia tinuta in frâu – greu de
pus alaturi (decât poate, cum spuneam, intr-o asezare
conventionala!) cu goliciunea nestapânita a femeii vazuta din
spate, surprinsa insa intr-o pozitie provocatoare, un pic suspecta
de vulgaritate (sau poate nu, poate ca dânsa a scapat ceva pe covor
si s-a aplecat sa-l caute!). Intr-o singura lucrare, artistul nu
mai suporta aceste contradictii si le rezolva
sintetic-gospodareste: femeia (fireste, tot goala!) e gata sa
coboare din pat, ca sa priveasca pe fereastra (sa mediteze la?)
siluetele a doi cai pascând. Caii sunt de asta data doar anuntati,
n-au consistenta, nu sunt plini, n-au decât contur, ceea ce lasa
posibilitati de interpretare diverse, inclusiv onirice.
Aminteam la inceput de “partile de vorbire” ale picturii. In
gramatica sa personala, Ioan Oratie isi construieste peisajele cu o
harnica minutiozitate (nu, nu ne referim la cele din Zarnesti, din
Breaza, din Corfu, despre ravasitul oilor sau din ograda casei
sale, tablouri la fel de valoroase ce orneaza galeria sa
personala!). In ciuda unei aparente neglijente a ductului (poate
pentru ca miscarea culorii e de o lacomie fenomenala!), artistul
este atent la fiecare detaliu al scenelor de interior. Atât al
trupului de femeie (maruntit corect!), cât si al decorului, in care
cea mai interesanta predominatie este a pânzei rosii (e de-nteles
pâna la urma, fiindca suntem solicitati ca martori ai istoriei unui
interval: combustia!).
De aceea, acest semnalizator al minutiei spune poate mai mult
decât povesteste o nuvela. In ciuda oboselii afisate, femeia
artistului, pe care o surprinde in ipostaze uneori riscante (lesne
contaminabile cu virusi de banal sau frivol!), este de o prospetime
indiscutabila. Sunt foarte apropiate de regimul existentei reale.
Si sunt vii pentru ca atitudinile lor sunt lipsite de
artificialitate, sunt aureolate de un nimb natural. Nimic nu e
fortat in retorica lor gestuala. Daca un spirit tutelar al
secolului trecut, va aduceti aminte, spunea ca e musai sa ni-l
inchipuim pe Sisif fericit, atunci putem spune si noi ca femeia lui
Oratie, in timp ce este condamnata la visare pe viata, pare a fi
cotropita, si ea, de extaz. In schimb, calul, nu! El doar se zbate
sa consume oxigen. Femeia-nud si calul-zalud – doua elegii afine
(sau “oratie de nunta”?!) pentru “singularia tantum”.
*) Ioan Oratie, pictura, Galeria Ana
amza_sebastian@yahoo.com
SEBASTIAN AMZA este pseudonimul de cronicar de arta al lui FLORIN TOMA, scriitor si jurnalist. Acesta este autor, printre altele, al volumelor “Peisaj cu fluturi noaptea” – nuvele (1986), “Mostenirea Familiei Bildungsroman” – roman (2005), “Trei nuvele sexemplare” (in curs de aparitie), al editiei “Petru Comarnescu – KALOKAGATHON” (ingrijita impreuna cu acad. Dan Grigorescu) (1986), al câtorva carti de interviuri, precum si colaborator al unor publicatii din tara si strainatate.