Sediul temporar – pe Calea Victoriei, lângă un magazin fițos
ce anunță mari lichidări (vedeți, așadar, că există o
legătură cu “milieu”-ul!), corect, de stocuri, așa că mai bine
le-ar da de pomană, fiindcă revine mult mai ieftin. In dreapta,
intrarea intr-un gang (din nou, altă conexiune cu subiectul
nostru!) blocat nu se știe cât de vremelnic de un mal de nisip ce
amintește de filmul “Colina“. Inăuntru, comitetul (de
primire) și… mașina infernală. Piesa de rezistență din
patrimoniul universal Glucosa Nostra. Perla coroanei dentare.
Regina balului. O prăjitură uriașă (2 x 2,5m)*, in
regim de consum propriu. Pe interior.
Judecând strict la o primă
ochire anecdotică asupra exponatului prezentat, Ioana
Ciocan, asistent universitar doctorand la catedra de Master a
Universității Naționale de Artă București și, totodată, un nume in
arta neconvențională, ar putea lăsa impresia că a avut o copilărie
nefericită. Impodobită cu ghirlande de privațiuni, care de care mai
dușmănoase. Cea mai cumplită, interzis la dulce (ingrașă și strică
dinții!). Nu tu chec, nu tu fursec, nu tu fondante, nu tu eugenia,
nu tu ciocolată, nu tu acadea. Dar, cel mai grav, nu tu tort.
Astfel că, până s-a făcut mare, artista a stat cu gândul numai și
numai la o felie de “Diplomat“, cu frișca in lănțicuri
franjurând pe la colțuri și cu cireșicile de rigoare așezate
deasupra. Iar când chiar a ajuns mare, n-a pregetat o clipă și a
trecut iute la materializarea celui mai dulce coșmar infantil.
Construit din “pal, glet colorat, spumă poliuretanică, baloane,
camcoder” și care ocupă aproape tot spațiul
galeriei.
La a doua ochire, tot
anecdotică, dar ceva mai cultă (pe care, de astă dată, o amintește
și artista, pe prima n-a indrăznit!), descoperim că este băgat in
ecuația cofetărească a poveștii domnul Lewis Carroll, cu prietena
sa, Alice, hălăduind in draci prin țara minunilor. Acolo unde
micuța very smart girl – care, intre noi fie vorba, iși caută
buclucul așa cum orbecăie câinele după osul ingropat alaltăieri –
se găsește la un moment dat in fața prăjiturii magice, pe care
scrie “EAT ME”. Ei bine, exact acel moment il speculează artistic,
gramatic și programatic Ioana Ciocan.
A treia privire este tot o
fotogramă memorabilă. De astă dată, dintr-un epos cinematic in două
serii, “Once Upon a Time in America“. Scena cu prăjitura, pe
care Noodles trebuie s-o ducă iubitei fratelui său, parcă. Și pe
care o așteaptă pe scară, in fața ușii apartamentului. Și tot
așteptând-o, căci fata intârzie (am uitat ce face!), puștiul, atras
irepresibil de gustul visat al prăjiturii, aproape că moare de
poftă. Motiv pentru care incepe să ciupească mai intâi de pe
margine, să nu se prindă destinatara. Apoi, bietul de el, nu se mai
poate abține și atacă furibund prăjitura, puțin câte puțin,
ajungând până la urmă, fiindcă nici nu mai avea rost să mai
păstreze ceva din ea, s-o infulece cu totul. Intreaga scenă este
extraordinară și atât de bine jucată, incât chiar se poate
considera că regizorul Sergio Leone compune aici un adevărat eseu
vizual asupra nesațului.
Aceeași poftă o provoacă
poltergeist-ul glucifeeric ce bântuie memoria afectivă a
artistei noastre, visul ei prevalent. Și, fiindcă are știință de
faptul că frustrația așteptării ascute progresiv plăcerea, artista
ne-a rezolvat fără nici o reticență complexul. “Prăjitura” e
prevăzută pe una dintre laturi cu o ușă, prin care se pătrunde cu
adevărat in basmul cel mai dulce din lume. Care nu mai ține de
extracție socială, instrucție, vârstă, pact pentru educație sau
apetit cultural. Nu mai ține de absolut nimic altceva decât de
jind. Pentru că inăuntru, minunea minunilor! pereții “instalației”
sunt glazurați cu straturi policrome de cremă. ADEVĂRATĂ. Se poate
lua din ea cu degetul, gusta, pune pe limbă, după care, in final,
după dorință, se poate chiar și hăpăi de-a dreptul, fără jenă. Sau,
cu demnitate, nu. Deoarece in “exponat” intră doar câte o persoană
– la urma urmelor, e vorba de o necesitate intimă, nu-i așa?! –
vizita este insoțită de o voce inregistrată (Maria Popistașu,
aflăm, săraca, ne-ntrebăm cum o fi putut să vorbească și, in
același timp, să inghită in sec?!), care șoptește mereu, obsedant
și până la limita concupiscenței, aceleași indemnuri ademenitoare:
“Mănâncă-mă!… Mănâncă-mă!“. Ceea ce, gândindu-ne la cât de
crocantă este tânăra actriță, aproape că am fi gata să
cedă-mmmm!…Yami-yami!
Un manifest de estetică a
jinduirii vrea să fie, in acceptul ei esențial, instalația Ioanei
Ciocan. Aveți poftă?… Scăpați de această obsesie! Serviți-vă cu
desertul fabulos de la sfârșitul mesei, care – priviți câte canale
de televiziune se ocupă cu gastronomia quality! – poate accede la
statutul de operă de artă. Numai că el, din păcate, manifestă o
gravă slăbiciune: e consumabil. In plus, este cu termen de garanție
și poate să expire una-două.
Dar nu vă faceți griji,
Organizația veghează și va lua, in scurt timp, măsuri. Așadar,
pentru a preintâmpina excesele, bulimia și căderea in patimă sau
obezitate, ea va inventa tortul fără zahăr. La fel cum, dacă vă mai
aduceți aminte, tot pentru siguranța și sănătatea nației, au fost
născocite, cândva, și vodca fără alcool, cuțitul fără lamă (dar
căruia ii lipsea mânerul), mașina care stătea pe loc, vacanța in
fundul curții, becul cu intuneric, mămăliga fără mălai, mujdeiul
fără usturoi și, direc, bătrânețea, fără tinerețe…
*) Ioana Ciocan, MĂNÂNCĂ-MĂ, instalație cu interior comestibil, Galeria Galateea