Până acum, Lucian Dan Teodorovici mi se părea un prozator cu talent, dar care încă ezita să scotă la iveală tot ce are mai bun în el. În cărțile anterioare, pendula între proza scurtă și roman. Chiar și cele două romane, Cu puțin timp înaintea coborârii extratereștrilor printre noi și Circul nostru vă prezintă: se situau cumva la granița dintre nuvelă și roman. Acolo autorul căuta cu încordare extraordinarul, își supunea personajele unor experimente care, deși dramatice la origine, alunecau în ridicol: sinucigași longevivi, bețivi metafizici, îndrăgostiți caraghioși își căutau lecuirea în exces. Firește că era o proză agreabilă, dar cusăturile erau totuși prea vizibile.
Recentul volum, Celelalte povești de dragoste (Editura Polirom,
2009) aduce o schimbare îmbucurătoare în scrisul autorului: efortul
stilizării nu mai este vizibil, totul pare simplu, cuceritor de
simplu.
De ce celelalte povești de dragoste? Pentru că, de regulă,
literatura vede doar latura plăcută sau ieșită din comun a
lucrurilor, doar romantismul ori melodrama. Or, din păcate sau din
fericire, cele mai multe dintre poveștile noastre de dragoste sunt
anodine, banale ori ascund, fără a ieși doar prin asta din
banalitate, frustrări, complexe, nemulțumiri. Fiecare dintre cele
11 povestiri din volum surprinde, cu maximă atenție la detalii, ba
chiar cu o savoare a decupării amănuntului colateral, câte o
ipostază a neîmplinirii în iubire. Documentând fiecare câte ceva
din latura mai întunecată a iubirii, aceste povestiri au, firesc,
multe în comun și par desprinse dintr-o istorie comună. Numai că,
lasă a se înțelege autorul, toate poveștile de dragoste sunt la
fel, mereu există câte ceva care lasă un gust amar, mereu există
câte un regret, mereu ceva știrbește fericirea pripit așteptată.
Altfel nu se poate. Fie că e vorba despre bărbatul matur, dezamăgit
de aplatizarea sentimentului în timp (Șobolanul e mai viu decât
țestoasa), de cuplul copt aflat în impas, care încearcă să își
salveze, de dragul trecutului sau al copilului, căsnicia
(Scufundări), de eșecul amoros care împinge la suicid (Pe
catalige), de gelozia soțului, care se simte umilit de trecutul nu
foarte onorabil al consoartei (Copilul lup), de ezitarea între două
femei (O noapte la hotel), fie că e vorba despre apărarea onoarei
unei femei cu prețul vieții (După gâște) sau de trauma cauzată de
moartea subită a logodnicei (Cu mai mulți kilometri în urmă) ori
chiar de nesiguranța paternității (Lună plină), toate aceste
povești au un element comun: naratorul (implicat, protagonist al
povestirii sau măcar martor al ei) păstrează o anumită discreție,
nu vrea să devină explicit. Cred că acesta este marele câștig al
prozei lui Lucian Dan Teodorovici: faptul că știe să se
stăpânească, să dozeze efectele, să amâne deznodământul, fără a
deveni previzibil. Aceste “cazuri” nu mai au nimic ieșit din comun,
ele sunt simple și categorice așa cum este viața; nu se lasă
comentate, nu se lasă disecate, ci își impun evidența
neconvenabilă.
Autorul nu vrea să facă analiză psihologică, nu intră abuziv în
sensibilitatea personajelor, nu le disecă trăirile, ci le lasă,
calm, să se manifeste. Deciziile nu se iau în urma unei terapii
autoscopice, ci în urma unor acumulări încete, succesive, de
reacții care indică o sensibilitate iritată. Personajele descoperă
treptat că nemulțumirea pe care o simt ține și ea de legile
iubirii. Vine la pachet, odată cu restul. Exemplar mi se pare
textul Scufundări, în care impasul este expus direct din primul
paragraf: “Ei îi venea foarte greu să treacă peste faptul că eu o
înșelasem, mi-a spus-o în nenumărate rânduri. Și o înțelegeam. Mie
mi se părea aproape imposibil să trec peste faptul că, după
povestea mea, ne despărțiserăm, iar primul lucru pe care-l făcuse
ea fusese să se vadă cu un alt bărbat”. Totul este relatat cu o
naturalețe de nimic admonestată. Criza este una a comunicării, ca
în majoritatea cuplurilor. Rareori partenerii reușesc să se
deschidă unul către celălalt, de aceea trecutul le rezervă mereu
surprize umilitoare. Cei doi nu încearcă să-și rezolve problema
discutând, ci păstrând aparențele și digerându-și, separat, oful.
Insistența naratorului asupra amănuntelor este consecventă în toate
prozele. Metoda este, pe alocuri, behavioristă și rezervă
cititorului surpriza finalului. Nu unul neapărat neașteptat, căci
nu contează cum se rezolvă conflictul, ci cum se ajunge la acea
rezolvare; altfel spus, e important procesul, nu finalitatea. De
data aceasta, bărbatul își dă seama că trebuie să treacă peste
toate inconvenientele și să-și salveze căsnicia abia când observă
cum un instructor de scufundări o curtează insistent pe soția sa.
Anumite gesturi ce țin de intimitate lor i se par alarmante când
sunt repetate de intrusul agresiv, astfel încât realizează cât
înseamnă pentru el soția și copilul. Deși proza este scrisă la
persoana întâi, nu confesiunea ocupă prim-planul. Dimpotrivă,
protagonistul se ferește să-și dea în vileag trăirile, gândurile;
el preferă să se orienteze către detaliile întâmplărilor. Cu toate
acestea, gelozia sa e semnul unei tensiuni care ascunde o
neliniște. Către final, brusc, fără nici o negociere prealabilă,
își anunță consoarta că a decis: “N-aș mai vrea să fim separați”. A
trecut prin multe până să ajungă aici, dar totul e de bănuit.
Naratorul nu explică nimic și bine face. Nici nu ar fi fost prea
multe de explicat, cititorul poate intui foarte ușor totul. În
fond, strategia aceasta este: să ambaleze toată drama sau
neliniștea într-o pâslă de amănunte benigne, triviale, obișnuite.
Nimic nu e strident în cartea lui Teodorovici, nici măcar
suferința. Personajele suferă în surdină, decent, nu mai comit
gesturi extravagante pentru a-și face cunoscută criza, așa cum se
întâmpla în cărțile anterioare.
După gâște este o proză egală ca tonalitate, deși un eveniment
depășește, ca intensitate, atmosfera calmă, blândă a satului
copilăriei naratorului. Umorul este prezent, dar folosit doar ca un
condiment care nu atrage atenția. Eventual o deviază către altceva,
face ca acel eveniment-cheie să nu devină țipător (la propriu și la
figurat). Mergând cu bunicul său pe ulița țiganilor, ca să
recupereze niște gâște furate, copilul are prilejul să fie martorul
unei întâmplări ale cărei înțelesuri le va pricepe mult mai târziu:
un țigan este bătut până ce moare de rudele și vecinii săi pentru
că nu vrea să divulge numele celei cu care a comis adulter. El
apără onoarea și chiar viața pirandei cu prețul propriei vieți.
Numai că evenimentul este relatat exact cum e perceput de martori:
cu maximă discreție, ca și cum ar fi vorba de un fapt perfect
justificat și normal. Petrecut în gospodăria de peste gard. Și,
într-un fel, așa și este în acea lume. Ca în toate prozele din
acest volum, finalul este diversionist: autorul nu face greșeala de
a interpreta ceea ce a povestit, nu devine tezist. Dimpotrivă, e
preocupat să mute reflectorul în altă parte: bunicul și țiganul își
rezolvă litigiul legat de furtul gâștelor, ca și cum nimic nu s-ar
fi întâmplat. Experiența copilului nu este evaluată de maturul care
rememorează totul. Ultima propoziție e cât se poate de banală: “Așa
îi plăcea lui să-mi spună, mormolocule”. De parcă asta ar fi
concluzia. Acesta este procedeul peste tot: finalul încearcă să
abată atenția cititorului de la drama abia prezentată. E un fel de
a spune că toate acest drame țin de firescul vieții, că, după ce
ele s-au consumat, totul revine la normal.
Ceea ce câștigă literatura lui Teodorovici odată cu Celelalte
povești de dragoste este simplitatea, care întotdeauna în
literatura de calitate este elaborată. Una atent drămuită, căutată,
erudit construită. Și totuși, una care nu pare deloc forțată.
Acesta este semnul, cel puțin pentru mine, că Teodorovici se
apropie de marea literatură. Deocamdată miza este tatonarea unui
stil, care, nu mai am nici o îndoială, va funcționa ireproșabil
într-un viitor roman. Unul dintre personajele acestui volum își
declară speranța că, peste ani, “va reuși să scrie un roman
adevărat”. Poate greșesc, dar am impresia că aceasta este și
ambiția lui Teodorovici și, de fapt, a oricărui prozator care crede
că are ceva de spus. S-a discutat insistent dacă Celelalte povești
de dragoste reprezintă sau nu un roman. Nu asta mi se pare
important. Personajele au destule în comun, povestirile par rostite
de aceeași voce, elemente biografice se suprapun, dar nu aceste
amănunte mi se par relevante. Eu unul cred că autorul a procedat
bine că nu s-a încăpățânat să lege lucrurile și nu a ținut morțiș
să scrie un roman, nu și-a fixat o miză inutil ambițioasă. Ar fi
fost facil și, în plus, ar fi mutat accentul asupra personajului,
când importante sunt poveștile în sine. Așa, scenele disparate
definesc aceeași experiență a maturității, comună fiindu-le
viziunea; personajele au depășit vârsta când se cocoțau pe stâlpi
sau își beau mințile pentru a-și convinge iubita să le cedeze.
Acum, ei suportă consecințele iubirii sau ale căsniciei (că e
totuna, ultima fiind varianta oficializată la care prima ajunge,
fatalmente). Lucian Dan Teodorovici a scris cea mai bună carte a
sa. Dacă am avut ezitări, acum nu mai am: el e un prozator în care
încep să am încredere. Știu că următoarea carte nu are cum să nu
fie foarte bună.
BOGDAN CRE}U (n`scut la 21 ianuarie 1978, în jude]ul Constan]a) este lector la Catedra de Literatur` Romån` din cadrul Facult`]ii de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Ia[i. Doctor în filologie, cu distinc]ia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explor`ri în critica [i eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); Matei Vi[niec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al “Ziarului de Ia[i”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “Romånia literar`”), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romån` contemporan` (Premiul pentru critic` al revistei “Ateneu”), Utopia negativ` în literatura romån`. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semneaz` prefe]e la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romånia [i al Asocia]iei pentru Literatur` General` [i Comparat`. Din 2006, semneaz` o rubric` s`pt`månal` în “Ziarul de Ia[i”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Ia[i, din 2006.