Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de față.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția estetică.
– Deci, după opinia ta, există un singur mod de a înțelege
arta. Celelalte sunt interzise. Nu s-ar putea spune că ai vederi
prea largi…
– În felul acesta l-ai putea acuza și pe un arbitru de șah că nu
are vederi prea largi întrucât nu-i lasă pe jucători să mute calul
și altfel decât în formă de L. Când facem împreună niște reguli,
când stabilim o convenție, este absurd să mai vorbim apoi de
“larghețe”. În fond, nimeni nu te oprește în sens fizic să cauți
într-un film informații de interes turistic sau, jucând șah, să
muți calul în diagonală, dintr-un colț în altul al tablei. În ceea
ce mă privește, simt chiar o anumită simpatie pentru experimente de
acest fel. Dar ele se desfășoară în afara cadrului dat. A unui
cadru pe care tot noi, cândva, l-am instituit prin consens.
– Nu-mi amintesc să fi ajuns împreună la vreo convenție în
legătură cu arta.
– Nu-ți amintești pentru că faptele s-au petrecut cu multe mii de
ani în urmă, iar la discuții n-am participat chiar noi, ci
predecesorii noștri. De fapt, îți dai seama, “discuții” este prea
mult (sau prea puțin) spus. Am putea vorbi, mai curând, de o
reglementare tacită, din mers, deci de echivalentul unor
discuții.
– Stai! Te contrazici flagrant. Cu puțin timp înainte
spuneai că în acest domeniu nu au valabilitate argumentele de ordin
statistic și iată că acum invoci ca pe un argument suprem
consensul. Să zicem că s-a instituit într-adevăr, cândva, o
convenție privind receptarea creației artistice. Ei bine, în
momentul de față, tot noi, prin consens, desființăm această
convenție.
– Unde vezi consensul?
– În faptul că suntem majoritatea.
– Te pricepi la fotbal?
– Oarecum.
– Amintește-ți că majoritatea jucătorilor încalcă regulile
fotbalului și totuși le… respectă, le admit, păstrează un consens
asupra lor. Este un consens ideal.
– De data aceasta, în fine, îți dau dreptate. Mai ales că
mă șantajezi sentimental invocând fotbalul…
– Am și alte exemple.
– Renunț. Prefer să-mi explici, în ce constă mult clamata
de către tine convenție a artei.
– Am spus că este vorba, în esență, de imitație. Să zicem că eu
sunt artistul și tu publicul…
– Frumoasă distribuție! Cine-mparte parte-și
face.
– Dacă vrei, inversăm rolurile.
– Nu, mulțumesc.
– Deci eu mă înființez în fața ta și, înainte de a-mi începe
show-ul (imitarea realității), îți fac cunoscute mijloacele de care
dispun și te asigur că nu voi recurge la nici o altă recuzită.
Procedez ca un scamator care flutură în văzul tuturor eșarfa neagră
pentru a demonstra că nu este decât o eșarfă și că “miracolele”
care vor urma se explică exclusiv prin iscusința lui. Dacă sunt
scriitor, îți “prezint” cele o sută de mii de cuvinte din limba în
care mă exprim. Dacă sunt balerin te fac să înțelegi că nu voi uza
decât de propriul meu corp. Dacă sunt pictor, îmi etalez pensula,
culorile, pânza. Și așa mai departe. În general, cu cât mijloacele
sunt mai sumare și mai precis delimitate cu atât crește impresia de
performanță. Știi, poate, că Niccolo Paganini interpreta uneori
concerte întregi pe o singură coardă a viorii, tocmai pentru a uimi
lumea cu ce poate obține el dintr-un instrument redus drastic. În
fiecare domeniu artistic apar asemenea limitări deliberate și
demonstrative. Poetul își asumă restricțiile severe ale prozodiei
sonetului și dovedește că și într-un cadru atât de rigid se
manifestă nuanțat, imprevizibil. Sculptorul se limitează la lumea
formelor, fără să recurgă, de exemplu, la culori. Arhitectul își
impune să țină seama de funcția clădirii pe care o proiectează.
Bineînțeles că lucrurile nu sunt chiar așa de simple cum le enunț
eu acum. Vine, de pildă, vremea când sonetul nu mai este resimțit
ca o restricție voluntar acceptată, ci, dimpotrivă, ca un tipar
favorizant pentru că de-a lungul timpului a acumulat prestigiu
literar și simpla lui utilizare declanșează în cititor o emoție
estetică; drept urmare, renunțarea la forma sonetului echivalează
la un moment dat cu o mărire de bună voie a dificultății
creației.
ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg,
publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947.
Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria
literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au
scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu
Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un
metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul
APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria
literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” –
Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea
electronică este alex2108145@yahoo.com