În ultima decadă a luni septembrie 2012 am participat, la Nicholasville, în Kentucky, la reînscenarea unui episod din Războiul Civil organizată la Camp Nelson, o fostă bază nordistă de aprovizionare și de antrenare a primelor regimente de culoare din timpul conflictului fratricid ce a dezbinat națiunea americană. Este greu să îți transporți, peste ocean, cortul individual, uniforma, întregul echipament și armament, mai ales atuncea când ești un “virginian valah” așa cum eram eu, adică soldat din Regimentul 1 Infanterie de Voluntari din Virginia dar venind tocmai din România. Așa că luasem la mine doar minimul necesar (pantalonii, chipiul, ghetele și cămașa). Dar, la destinație, eram așteptat de o inimoasă familie de vivandieri (sutler în termeni locali), Julie și Kenneth Greene din Ohio, pe care îi cunoscusem, cu ani în urmă, la un alt spectacol de istorie vie (living history), la Alliance, OH. Știindu-mă pasionat de asemenea evenimente dar în dificultate de a poseda toate cele necesare unui soldat în campanie din cauza distanței de la care veneam, îmi promiseseră ajutorul și găzduirea în cortul lor încăpător.
Am ajuns la Camp Nelson pe la orele 19, când se însera. Am fost întâmpinat de un domn afro-american, cu mustață căruntă. Mi-a întins, prietenește, mâna. “You must be the Romanian re-enactor.” I-am confirmat că acela sunt. S-a întors către un alb care, cu un condei în mână, stătea la un pupitru format dintr-o scândură așezată pe două butoaie unde se înregistrau participanții: “Look, this is our Romanian guest.” – i-a spus acestuia, apoi, către mine – “Welcome!” Participarea mea era deja anunțată și așteptată, după câte se vedea. Domnul cel curtenitor – care făcea parte din comitetul de organizare – s-a oferit să mă ajute la căratul bagajelor, dar am declinat propunerea. M-am îndreptat către unul dintre corturile foarte mari, cât o sală de mese, în care, de obicei, sunt instalați negustorii în taberele militare. Nu greșisem adresa: acolo se aflau Julie și Ken, care m-au îmbrășițat, cu afecțiune de adevarate rude. Cortul încă nu avea atașați pereții. Aceasta urma a se face ulterior. Deocamdata, de structura solidă, erau agățate umerașe pe care erau puse uniforme de toate culorile, armele și gradele ce erau scoase din lăzi și din… butoaie. (Mi s-a explicat că, în butoaie, stofele sunt mai bine protejate contra moliilor.) Am dat și eu o mână de ajutor la această treaba: alegeam tunicile și pantalonii și-i grupam în funcție de măsuri. Când am terminat iar gazdele se apucaseră a aranja, pe mese, obiectele mai mici nu le mai eram de folos așa că am plecat să recunosc locul, profitând de ultimele raze de soare ce aureau colinele. Spațiul era deosebit de larg: cât vedeai cu ochii, în față, la dreapta și la stânga, o întindere verde, ușor vălurită, cu arbori și tufe din loc în loc. Un parapet din pământ, cu tunuri în baterie arăta unde se termina linia fortificațiilor. Pe această pajiște nu se vedeau decât prea puține semne de viață umană sub forma unor pâlcuri de corturi, răspândite ici și colo. Locatarii stăteau ciuciți în jurul unor focuri pe cale de adormire. Vorbeau încet între ei și, din când în când, se auzea câte un hohot de râs ce părea mic, insignifiant, și se estompa în nemărginirea câmpiei. O atmosferă de pace și liniște plutea peste această mică tabără odată cu lăsarea nopții. Cum avea să fie, însă, mâine?
M-am retras și eu în marele cort peste care rămăsesem singur stăpân pentru că proprietarii plecaseră să doarmă, ceva mai comod, în rulota lor modernă, parcată la câteva mile mai departe, lângă un motel de sub un perete de stâncă. (Îmi mărturisiseră, ca un fel de scuză că mă părăsesc, că se aflau la vârsta când reumatismul și alte boli nu le mai permiteau să se bucure în totalitate de deliciile vieții în campanie.) Între spațiul public – magazinul – și cel privat – “dormitorul” meu (ce pretențios sună!) – fusese trasă o draperie, așa că puteam beneficia, la orice oră, de intimitate ca și când aș fi avut o odaie personală, închiriată. Ken se gândise la toate pentru confortul meu: lângă solidul pat de campanie ce mi-l montase cu rapiditatea unui expert – și fost pușcaș marin! – așezase un felinar cu o lumânare, în caz ca am nevoie de lumină. Julie îmi recomandase să iau, pe timp de noapte, câte pături doream din stocul aflat spre vânzare. Așa că, zdrobit de oboseală, am adormit buștean. Doar vântul, ce se întețise, agita partea de jos a cortului ce nu fusese fixată în crampoane și se lovea de picioarele patului meu, trezindu-mă la rafalele mai puternice.
A doua zi m-am sculat la primele raze ale soarelui ce luminau pânza albă a cortului. Era o zi splendidă. Mi-am făcut un ceai pe plita aflată în “dormitor”. Apoi m-am echipat spre a corespunde perioadei adevărate în care coborâsem căci afară nu mai era anul 2012 ci 1862! Deoarece aici a fost un avanpost al trupelor federale, în regulamentul de participare la reînscenare era stipulat că nu este admis portul uniformelor confederate decât înainte și imediat după luptă, așa că trebuia să-mi revizuiesc ținuta spre a arăta ca un yankeu galvanizat. Mi-am ales un chipiu nordist din maldărul de efecte militare destinate comercializării și, considerând că pantalonii mei gri, confederați, nu sunt atât de evidenți ca apartenență la o anume armată iar cămașa ce o aveam era suficient de neutră, am iești să mă plimb prin tabăra care prindea viață. Între niște arbori era întins un conovăț de care erau priponiți 5 cai. Niște cavaleriști îi țesălau și aduceau căldări cu apă pentru a-i adăpa. Mai încolo, un infanterist alb ațâța un foc pe care fierbea un ceainic înnegrit și sfârâia o tavă în care abureau niște biscuiți – meniul specific pentru micul dejun în zi de sărbătoare.
Dinspre șosea veneau mereu mașini elegante din care coborau… soldați în uniforme complete datând din vremea războiului. Își scoteau din portbagaj pușca Springfield, cartușiera și baioneta și se grăbeau să se alăture companiei lor. Această distanță dintre epoci era șocantă pentru ochii care abia se obișnuiseră a vedea doar mediul de secol XIX!
Subofițerii începuseră instrucția cu trupa. La pupitrul de înrolări, un gradat era ocupat să înscrie ca voluntari pe niște copii, veniți anume spre a deprinde tainele milităriei. Sergentul instructor i-a aliniat, apoi a dat fiecărui recrut câte un băț ce ținea loc de pușcă spre a începe Școala soldatului și tactica infanteriei după manualul lui Hardee.
Tunarii din 12th U.S. Colored Heavy Artillery se adunaseră în jurul uneia dintre bateriile de la Fort Putnum. Sergentul major – care era domnul cel politicos ce mă întâmpinase ieri – dădea explicații publicului venit la demonstrații. Tunul era mânuit de 4 servanți. A fost încărcat, un caporal a calculat distanța, a țintit și arma a fost slobozită cu o detunătură ce i-a speriat pe mulți dintre vizitatori.
Între timp și-au făcut apariția și gazdele mele, aducând o delicatesă pentru gustarea de dimineață: rulouri cu scorțișoară, pufoase și înmiresmate, abia coapte de Julie. Asemenea bunătăți întăresc abnegația și bărbăția unui soldat în campanie! Deși cu declarate sentimente sudiste (între lucruri posedând 2 drapele confederate pe care nu le putuseră arbora în acest mediu yankeu), atât Ken cât și Julie au obiectat în privința pantalonilor mei gri și m-au sfătuit să-mi aleg o pereche albastră din stocul lor de mărfuri, spre a nu crea suspiciuni. M-am supus sugestiei lor și, astfel înnoit, am mers să vizitez “Casa Albă” așa cum este numită locuința lui Oliver Perry, un cetățean de frunte care și-o ridicase pe la mijlocul veacului. Casa – una dintre cele mai arătoase din regiune – a folosit drept cvartir pentru ofițerii ce au comandat tabăra. A fost salvată de la demolare de un comitet de localnici îndrăgostiți de trecutul ținutului lor și, în intervalul 1997-1999, a fost restaurată în cele mai mici amănunte. Când intrai, la parter, erai întâmpinat de o doamnă între două vârste, foarte elegant îmbrăcată într-o roche cu crinolină, din tafta cafenie, în carouri – o toaletă perfectă pentru vizită. Ea făcea oficiile de gazdă intrupând-o pe Fannie Perry, soția proprietarului, și te primea ca pe un oaspete drag, comandând bucătăresei să te trateze cu niște prăjiturele abia scoase din cuptor. Apoi prezenta fiecare spațiu de la acel nivel: camera de zi, sufrageria, bucătăria, cămara. Expunea totul în limbajul arhaic ale vremii sale, făcând referiri la vecini și prieteni – printre care doamna Mary Todd Lincoln, soția președintelui Uniunii, de la care tocmai primise o epistolă unde-i recomanda o anumită stofă și o modistă pricepută în ultimele modele de bonete cerând, în schimb, rețeta unei prăjituri ce o degustase în Casa Perry și-i plăcuse tare mult. Monologul era atât de firesc încât toți vizitatorii contemporani, în pantaloni scurți, maieuri cu devize stridente și șlapi, erau transportați în plin secol XIX și păreau tentați a încerca să se comporte ca locatarii de pe vremuri. La etaj am fost preluați de o altă doamnă în crinolină mov, cu mitene și buchețel de flori într-un cornet de dantelă, care ne-a arătat dormitorul, camera copiilor și biroul stăpânului. În cuier era agățată o uniformă nordistă iar pe scaun erau sabia și revolverul ofițerului ce locuise acolo. Casa era mobilată cu piese originale, dar nu toate datau din vremea Războiului Civil. Mi-a atras atenția un castron de supă din porțelan fin așezat lângă pat și dat drept… oală de noapte. Am obiectat la această inadvertență iar doamna, ușor stingherită, a spus că ea doar interpretează epoca însă nu este muzeografă și nu cunoaște valoarea sau autenticitatea exponatelor. Pentru a o scoate din încurcătură am schimbat vorba și astfel a aflat că eu sunt acel reînscenator român despre care se zvonise că va fi prezent la eveniment deși ea crezuse că e o glumă a unuia dintre organizatori ce este cunoscut drept un mare șugubăț. A fost satisfăcută că nu fusese trasă pe sfoară și avusese prilejul să cunoască un “confrate” venit de atât de departe, ceea ce e o raritate pe la ei! Programul din Casa Albă terminat, cele două delicate doamne și-au deschis umbreluțele de soare și au iești să se plimbe pe aleile taberei.
Am plecat spre cort. În fața mea apare un domn înalt și slab, cu un țilindru și mai înalt și barbă scurtă, fără mustață. Îl recunosc imediat pe Președintele Lincoln – era chiar Old Abe (sau interpretul său pentru aceste zile căruia, lipsindu-i alunița de pe obrazul drept, pusese, cu un creion, un grain de beauté)! Îl salut, cu respect, și îmi răspunde, tot cu respect, deși era doar un soldat. Așa era el, Old Abe, în realitate!
Pentru că se apropia ora bătăliei, mă apuc să îmi pregătesc muniția, umplând tuburile rulate din hârtie (cartușele) cu pulbere neagră. Între timp, infanteriștii din Regimentul 102 Trupe de Culoare făcuseră front și așteptau ordinul unui căpitan bătrâior, cu chipul rubicond, cocsalgic, ce se sprijinea într-o bâtă noduroasă. După ce a făcut puțină instrucție cu trupa, să se asigure că toți cunosc comenzile și știu să le execute, ofițerul și-a pus oamenii în mișcare spre obiectivul ce trebuia apărat. Aceștia erau nordiștii, Billy Yanks. Dar unde erau Johnny Rebs, confederații cărora trebuia să mă alătur? Întrebam în dreapta și-n stânga dar nimeni nu-mi putea da vreo informație. Am luat-o în direcția în care se deplasau federalii pe câmp și, în spatele unei mici denivelări, am văzut ițindu-se câteva pălării și țevi de armă. Acolo se aflau frații mei, cei adevărați! Am dat fuga la cort, mi-am schimbat, în grabă, chipiul bleumarin cu unul gri, am înșfăcat muscheta Enfield, mi-am încins centironul, am luat pe umăr cartușiera, și am alergat la luptă în cămașă, fără a mai avea vreme să îmbrac tunica reglementară, confederată. În depărtare deja se auzeau împușcături. Publicul se grămădise în spatele gardului de bușteni care delimita câmpul de bătaie. M-am strecurat printre spectatori și m-am alăturat grupului, destul de mic, de tiraliori. “May I join you?” l-am întrebat pe primul luptător. “Yes, yes. I just needed somebody to cover me…” mi-a răspuns el. Era foc de voie așa că fiecare încărca și trăgea când poftea, înaintând puțin câte puțin către inamic. Și acesta își defășurase prima linie în tiraliori după care aceștia au fost retrași și a înaintat întreaga formație spre noi executând foc de pluton. Federalii aveau și cavalerie care șarja, descărcându-și Colturile cu pocnete mici, dar erau mereu respinși. Până când a fost executat un asalt general, artileria a deschis focul din fort iar cavaleriștii au șarjat cu săbiile și au frânt rezistența confederată. Majoritatea celor ce fuseseră Johnny Rebs erau trântiți în iarbă, făcând pe morții sau răniții. Unul singur căzuse prizonier. Din mijlocul liniei albastre, federale, se auzeau strigăte exaltate “Shoot him! Shoot him!” dar, un glas autoritar de ofițer a tăiat-o, ferm “Don’t shoot!”. Un gornist a iești din rândul trupelor și a sunat “stingerea” – semnalul de onorare al celor căzuți în luptă. Trupele, până atunci oponente, s-au regrupat, au făcut front spre public și au tras o salvă. Apoi s-a ordonat ruperea rândurilor și fiecare s-a întors la cortul său. Fusese reconstituit un moment real din istoria locului: raidul generalului confederat John Hunt Morgan, un foarte valoros ofițer de cavalerie care cucerise, pentru un timp, Camp Nelson.
După atâtea momente tensionate, orice combatant are nevoie de odihnă, așa că m-am așezat într-un balansoar din pridvorul Casei Albe și m-am legănat sub razele soarelui dulce de după-amiază. Apoi am vizitat micul cort al fotografului instalat peste drum de acela al vivandierilor. Tânărul meșter Drew A.Tanner aștepta mușterii, cu șorțul dinainte, lustruind niște plăci. Producea ferotipii și ambrotipii, exact ca înaintașii săi ce urmau taberele militare cu 150 de ani în urmă. Reclamele agățate pe pânza cortului dădeau informații despre tehnică și prețurile percepute. Am vorbit cu practicantul acestei vechi arte și i-am spus că, în viața civilă sunt dascăl de istoria fotografiei ceea ce l-a încântat și a spus că, în acest caz, nu era nevoie să-mi explice metodele folosite. Am decis să-mi iau un portret așa cum visam de la 19 ani, când începusem să studiez arta fotografică prin portretele militarilor din Războiul Civil pe care le găseam în cărțile împrumutate de la Biblioteca Americană. O ferotipie își putea permite orice soldat al acelei vremi pe când ambrotipia eram mai scumpă și se potrivea ofițerimii, așa că am ales prima variantă. Am luat poza potrivită a cărei sintaxă o stăpâneam în detaliu: pușca strânsă la umăr, o mână cu un revolver Remington sprijinită pe piept și cealaltă lăsată pe genunchi, strângând plăselele unui uriaș Bowie knife. Fotograful s-a ascuns sub draperia neagră a camerei sale pentru a stabili cadrajul și claritatea, apoi a introdus clișeul și a scos capacul de pe obiectiv, numărând cu glas tare timpul de expunere de câteva secunde bune. A alergat în cort să developeze imaginea și, la scurt timp, și-a făcut apariția cu o tăviță în care se afla, îmbăiată în fixativ, mica bucată de tablă brumată pe care se distingea chipul meu cu expresie îndârjită de apărător hotărât al cauzei Confederate.
S-a lăsat seara. Tabăra se cam golise. Deși fusese o zi toridă, odată cu întunericul se simțea și o scădere a temperaturii. Un vecin m-a prevenit că o să urmeze o noapte rece și, cu amabilitate, m-a invitat în cortul său, unde avea o sobiță. Am refuzat acest gest de generoasă camaraderie deoarece mă simțeam dator față de Julie și Ken care mă lăsaseră stăpân absolut – dar și planton – în marele lor cort-prăvălie. Aveam, oricum, dezlegare, să folosesc orice aș fi avut nevoie din inventar. Și am început prin a lua toate păturile găsite. M-am culcat complet îmbrăcat. Pe la miezul nopții mi-am dat seama că nu aș putea dormi în frigul crescând și mi-am tras ciorapi și mănuși de lână, am ales o tunică mai largă pe care am îmbrăcat-o peste a mea și, pe deasupra celor două pături cu care mă acopeream, am mai pus vreo două tunici. Așa am trecut prima noapte geroasă a toamnei.
În zori, pajiștea era acoperită de brumă iar din văi se ridicau aburi groși, de consistența norilor. Din corturi ieșeau, rebegiți, cei ce se încumetaseră a petrece noaptea ca adevărați apărători ai valorilor naționale. Întețeau focul și-și pregăteau cafeaua. Mi-am făcut și eu un ceai tare, irlandez. Strângând cana de tablă între palme mi-am dezmorțit mâinile.
Era duminică. Am observat pe cei câțiva subofițeri din Reg. 102 îmbrăcați în mare ținută și încinși cu eșarfe roșii că se îndreptau spre baraca alipită muzeului. Acolo, înr-o odaie simplă, cu pereții goi – exceptând câteva rafturi de cărți documentare despre Războiul Civil – s-a desfășurat un serviciu religios în care sergentul major a ținut loc de predicator și a dat citire câtorva pasaje din Scriptură. Dar, pentru cuvântul de învățătură, militarul a invitat un om înțelept, un simbol al emancipării rasei sale, fost sclav eliberat, bine educat și apreciat orator, aboliționistul Frederick Douglass (sau, mai precis, pe cel care-l interpreta și-i semăna foarte bine). Acesta a dat sfaturi bune folosind pilde biblice și istorice pentru a-și susține argumentația. Cineva a venit să-i șoptească sergentului să grăbească serviciul divin pentru că timpul fusese depășit și trebuia urmat programul prestabilit, la fel ca ieri. Pătruns de însemnătatea momentului, militarul-predicator a rostit, cu glas profund, plin de convingere: “God’s time is more important than artillery time!” Când Fiul Omului vorbește, tunul trebuie să tacă!
Era un semn de pace și reconciliere de care chiar și reconstituirea istorică trebuia să țină seama. Mi-am părăsit, cu regret, frații nordiști și sudiști deopotrivă, și m-am întors în civilie.