Mall-urile au apărut târziu în București, abia pe la începutul anilor 2000. Până atunci nu existau decât Unirea, Cocorul, Victoria, Oborul… cândva magazine universale ceaușiste, rebotezate apoi emfatic Shopping Center-uri. De “București-Berlin”, primul magazin cu vânzare doar în valută (mai ales televizoare color) în 1990, lumea uitase demult; la fel și de “Gepa-Electrocenter- «un-pic-mai-bine-pentru-dumneavoastră»” de pe Dorobanți. Apoi a apărut mall-ul din Vitan. Și lumea din cvartalele de blocuri învecinate, dar și din celelalte cvartale bucureștene, s-a bucurat. În sfârșit aveau unde să iasă seara, mai ales sâmbătă și duminică seara. Cu aceeași nețărmurită bucurie și satisfacție au fost întâmpinate și celelalte mall-uri, strategic plasate în zonele nici sărace, nici bogate ale Capitalei, dar dintre cele mai aglomerate. Să vină lumea. Și lumea vine.
Sâmbătă, pe la opt seara, într-un mall. Toate magazinele și localurile larg deschise, puternic luminate, cu aerul condiționat funcționând. În magazine, femei și vînzătoare. Femeile parcurg, singure și fără vreo țintă anume, șirurile de umerașe cu un soi de nervozitate detașată care uneori maschează (prost) o mare solitudine. Sau goliciune. Unele recunosc cu mândrie că sunt mall-iste și shoppaholice învederate, permanent excitabile la vederea etichetei SALE %. Vânzătoarele, obligatoriu puternic rimelate, se plictisesc. Tot singure. Abia atunci când, pe baza unor criterii doar de ele știute, detectează o potențială cumpărătoare, simulează un surâs sau un interes, ambele neconvingătoare. Oricum vor trebui să rearanjeze apoi vrafurile de haine, probate așa, într-o doară, din plictis, și lăsate vraiște.Pe culoarele mall-ului, unisex-ul dominant feminin al magazinelor devine bisexuat, adică familii, cupluri, grupulețe. Se plimbă prin fața vitrinelor. Le privesc și schimbă câteva cuvinte. Probabil tot despre vitrine și conținutul acestora. Despre ce se mai poartă și despre prețurile celor ce se poartă, nesimțit de mari. Cine știe și cunoaște, își dă seama că ele sunt adesea mai mari decât la Viena, Paris sau Milano. Dar ce contează? Acolo, în Occidentul a cărui iluzie se încearcă a fi reprodusă pe malurile Dâmboviței, nu se aplică taxa pe fițe. La noi însă, lumea se plimbă, își spală ochii cu ultima modă, evadând astfel cu succes din apartamentul îmbâcsit și scăpând de televizorul cu thrillere difuzate a șaptea oară. În plus, ea are unde să-și poarte sandalele cele noi cumpărate săptămâna trecută la mall-ul din Băneasa, iar el își poate revărsa liniștit burta sub tricoul de firmă alergându-și ochii după fufe pe sub ochelarii de soare. Ca un adevărat mall-ist hârșit prin toate.
Localurile sunt, și ele, pline. După atâta shoppingăraie e normal să ți se facă și foame, și sete. Mai ales că oferta culinară și bahică acoperă specialități de pe toate meridianele pământului. În vitrina-frigider toate arată exotic; mai puțin în farfurie. Gătite în viteză, cu ingrediente ieftine, la preț maxim. Arsurile și deranjamentele vin de-abia acasă. Dar ce contează? În fond, poftele au fost potolite altfel decât acasă sau la bufetul de la serviciu, în plus fiind bifată și cerința socializării, seara întreagă putând fi astfel povestită cu succes și înflorituri luni dimineața, la cafea, în secțiunea “Ce-ai făcut, dragă / fată, în week-end?”
Mai sunt și sălile de cinematograf, unde rulează chiar din ziua lansării premierele mondiale. Desigur, prețurile sunt cel puțin duble față de puținele cinematografe tradiționale ce au mai supraviețuit în centrul orașului. Dar și fotoliile sunt mai confortabile, nu tremuri de frig sau nu leșini de căldură, iar la bufet, după coada aferentă, găsești ce să ronțăi, să foșnești, să gâlgâi până spre sfârșitul proiecției, astfel încât femeile de serviciu să nu șomeze deloc după ce se golește sala.
Cam asta-i treaba cu mall-ul nostru de la colțul străzii. Oare ce ne-am face sâmbătă seara fără el?