Singuratatea presedintelui de cursa lunga

Daca ar fi un om religios, probabil ca acesta ar fi momentul in care Vladimir Putin ar trebui sa coboare pana la Biserica Sf. Vasile Blajinul si sa se roage. Pentru ca acesta e cel mai dificil moment din cariera lui. Si pentru ca in acest moment presedintele rus se afla in ceea ce noi, muritorii de rand, numim “o rascruce a vietii “. Dar dl. Putin nu e un om religios. Nu are cum. Ar trebui sa accepte ca mai decide cineva soarta Rusiei si asta e exclus: toti cei care au indraznit, au disparut. Prin urmare, daca a fost vreodata Dumnezeu in preajma dlui Putin, atunci el trebuie sa fi fost deja exilat, falimentat, intemnitat, maculat, acuzat si ostracizat. Asa ca acum, in fata celei mai grele decizii din viata sa publica, Volodea e singur, singurel. Si, cu ochii pe el ca pe icoane, poporul asteapta. “Ce ai de gand sa faci, Doamne?”, s-or fi intreband ei. Dar Putin tace ca un Sfinx. Dar nu pentru ca n-ar sti raspunsul – pentru ca il stie, ci pentru ca daca il da pe cel corect, se stie, trebuie sa se arunce in mare. Cu exceptia interventiei divine – caz in care teroristii si-ar da seama ca sunt niste pacatosi si ar pleca acasa – presedintele rus trebuie sa decida singur cum va rezolva criza ostaticilor in curs, in scoala din Osetia de Nord, unde peste o suta de copii sunt prizonierii unor descreierati fara Dumnezeu, la randul lor. E un deja vu si tocmai de aceea, presedintele nu-si poate permite o actiune de genul celei de acum doi ani, de la teatrul moscovit, cand au murit 129 de ostatici. Nu ca ar avea scrupule, dar de aceasta data captivii sunt copii. Pe de alta parte, “Sfinxul” stie ca a accepta o derogare de la politica sa – “nu discutam cu teroristii” – ar insemna sa isi asume o consecinta dezastruoasa pentru imaginea sa: impresia de cedare in fata presiunii, de slabiciune. In plus, ar fi un precedent ce ar atrage dupa sine o avalansa de actiuni violente ale unor disperati care ar descoperi o strategie simpla: copiii sunt solutia. E o dilema fatala, remarca un analist rus, din care e greu de spus cum va iesi Vladimir Putin. Dar e mai mult decat atat – e un simptom. Un indiciu ca presedintele, in orgoliul lui nemasurat si manipulat de interese de stat, nu poate accepta ca rezolvarea crizei cecene e diferita de cea pretinsa de el. Ea e ceruta de ceceni de zece ani: independenta. Mai e, de asemenea, si o confirmare a paradoxului celui puternic. Despotul cu fata relativ umana Putin a trecut cu tavalugul si s-a trezit singur pe tarla. Poporul l-a iubit pentru asta, l-a adulat, sprijinit, ales, reales. L-a sustinut in pofida evidentei – ca presedintele nu si-a tinut promisiunea facuta inca din 1999, cum ca va solutiona problema cecena si va normaliza situatia in Federatie. Rusii l-au crezut pe cuvant si il mai cred si astazi orbeste. Si de ce n-ar face-o? Curatata de “rebelii ” cu idei, presa rusa a incetat sa mai dea stiri de pe front pentru ca, nu-i asa, a zis-o chiar presedintele, razboiul s-a incheiat. Ce se intampla in Cecenia nu mai tine de mult prima pagina a jurnalelor. Rusii morti acolo sunt stiri doar pentru familiile lor. Presa independenta era atat de dependenta de autoritatile de la Moscova, incat s-a plictisit si a plecat acasa. Iar cei care au ramas pot relata doar in urma “excursiilor cu clasa” pe care le organizeaza ghizii angajati de oamenii presedintelui. Cum sa recunoasca Putin ca razboiul care s-a incheiat, continua? Macar daca ar fi acceptat sa-i castige de partea lui pe cecenii exasperati de razboi si obositi de violenta islamistilor. Daca le-ar fi dat mana libera sa-si aleaga liderii. Dar n-a vrut: a tinut sa si-i impuna pe ai lui, marionete fara drept de decizie. Din cand in cand, poporul rus mai e trezit din hipnoza de cate un atentat, dar se culca repede la loc, convins ca stapanul de la Kremlin o s-o rezolve si pe asta. Tacerea lui Putin din ultima saptamana valoreaza cat un milion de cuvinte: presedintele isi rumega sentimentul impotentei. E prins intr-o plasa pe care si-a tesut-o singur: un popor care adora sa-l creada, o minciuna care trebuie intretinuta, o realitate care il contrazice sangeros, un teritoriu imens numai al lui, dar pe care nu-l poate controla, un serviciu de securitate ineficient, subalterni prea timorati de personalitatea presedintelui, o foame care ii corupe inclusiv pe obositii militari de la punctele de control (sa introduci o bomba in Rusia costa cateva zeci de dolari), o presa ascultatoare. Si, in mijlocul acestui desert, Vladimir Putin, singur, cu razboiul lui.