Deunăzi, un amic mi s-a arătat revoltat de faptul că în școala românească încă se mai studiază (cât se mai studiază) clasicii literaturii române. “La ce bun să mai citești astăzi pe Agârbiceanu, pe Vlahuță, pe Creangă, Brătescu-Voinești, Alecsandri & Co?” Întrebarea nu merita răspuns, așa că n-am răspuns.
Peste un timp, fata mea cea mică (e în clasa a IV-a) mi-a spus că are de făcut un rezumat al poveștii cu Vasile Porojan. I-am găsit proza și i-am dat-o s-o citească. Și, dacă tot îl ștersesem de praf pe Alecsandri, am recitit-o și eu. Zice autorul: “Am pierdut în zilele trecute un tovarăș de copilărie care purta un nume mai mult de șatră decât de salon, căci se numea Porojan! El a fost unul din robii noștri, țigan lingurar de soiul lui, însă pitar de meserie.” Mi-am amintit ca prin ceață cum se juca boiernașul Vasile (al lui Alecsandri) cu țiganul Vasile (al lui Porojan) și cum înalțau ei zmee, și cum țiganul, mai voinic, lua apărarea gălbejitului de stăpân al său când alți copii voiau să le fure zmeul.
Am citit mai departe: povestea cu zmeul era la locul ei. Am citit și mai încolo: “După moartea părinților mei, am eliberat toți robii noștri, voind astfel să recunosc amicia lui Porojan pentru mine. Frumoasă zi a fost aceea când, din balconul casei de la Mircești, am declarat țiganilor adunați că sunt liberi! Că nu li se vor mai lua copiii pentru a fi crescuți și deprinși ca servitori în casa boierească și că pot să meargă unde le place fără împiedecare din partea nimănui.” Istoria e adevărată: la 1854, după moartea tatălui său, Alecsandri și-a slobozit toți robii țigani pe care-i moștenise.
Mai departe: “Toți, părăsindu-și bordeiele, plecară a doua zi cu tot avutul lor ca să meargă… Unde?… Nu o știau nici ei, dar se porniră ca să calce peste orizont și să afirme dreptul lor de oameni liberi… Laia se opri la cea întâi crâșmă, pentru ca să celebreze noua lor poziție socială, apoi se opri la a doua crâșmă, pentru ca să cinstească în sănătatea cuconașului, apoi se opri la a treia, pentru ca să boteze cu vin libertușca, apoi la a patra, pentru ca să guste dacă rachiul liber e mai bun decât celălalt etc. etc. și astfel au dus-o întruna până ce, bându-și până și căciulile și apucându-se de furturi, au ajuns în închisorile de la Roman, de la Piatra și de la Bacău.
Peste șase luni, s-au întors cu toții la Mircești, goi, bolnavi, morți de foame, înghețați de ger, și au căzut în genunchi cu rugăminte ca să-i primesc iar robi ca în vremile cele bune, după cum spuneau ei…”
Aci, bietul Alecsandri n-a mai priceput nimic, dar a tras, totuși, o învățătură: “Pe cât e de neomenos faptul de a lipsi pe un om de libertate, pe atât e de necumpătat faptul de a libera deodată pe un sclav fără a-l pregăti la fericirea ce-l așteaptă și a-l feri de neajunsurile unei libertăți pripite.”
La o vreme după ce i s-au întors toți țiganii sloboziți, rupți în cur și leșinați de foame, la o vreme, zic, s-a întors și bunul lui prieten, Porojan. Spune Alecsandri: “Nu știam ce să-i dau ca să-i fac mulțumire… Îmi venea să-l poftesc la masă; să-i propun o partidă de arșici.
După cele întâi momente de uimire, el îmi povesti odiseea lui, un lung șir de mizerii omenești, apoi se rugă să-l primesc a fi pitar la Mircești, zicând că voiește să moară unde s-a născut. Am primit cu recunoștință, l-am îmbrăcat din cap până-n picioare, i-am hotărât o leafă bună și i-am gătit o odaie deosebită în ogradă.”
Fericirea regăsirii a durat, însă, foarte puțin. Aflăm tot de la Alecsandri ce s-a întâmplat cu Vasile Porojan: “…după două zile s-a făcut nevăzut împreună cu un cal al vătafului!”
E și o morală în toată povestea asta. Iar ea nu se referă la țigani ci la slobozenie și la cei sloboziți. La nărod ca etimon funcțional al lui norod. La lectura, azi, din clasici. Și la faptul că a înălța zmee, în copilărie, se poate dovedi o întreprindere profund dezamăgitoare la maturitate.