Soldații de zinc/ de Svetlana Aleksievici

După titlurile remarcabile „Războiul nu are chip de femeie” (volum ce cuprinde mărturiile femeilor sovietice care au luptat în al Doilea Război Mondial) și „Ultimii martori” (volum cu amintiri ale adulților care în vremea celui de-al Doilea Război Mondial erau copii), Editura Litera continuă seria cărților-mărturie cu al treilea volum „Soldații de zinc”, în curs de apariție, despre experiențele soldaților sovietici în războiul din Afganistan. 

În 1989, Svetlana Aleksievici a îndrăznit să încalce unul dintre ultimele mari  tabuuri ale imperiului sovietic: mitul războiului din Afganistan, al soldatului „internaționalist” care ajută un popor înapoiat să construiască socialismul. Între 1979 și 1989, un milion de militari sovietici au trecut prin Afganistan, provocând aici distrugeri uriașe și rămânând ei înșiși marcați de experiența unui conflict nerecunoscut oficial. Morții erau trimiși înapoi în URSS în sicrie sigilate de zinc, în timp ce, întorși în patrie, mare parte din supraviețuitori nu s-au putut reintegra și au devenit, în ochii altora, violatori și criminali.

Soldații de zinc prezintă mărturiile emoționante ale unor participanți la război – soldați, ofițeri, asistente medicale – și ale unor mame care și-au pierdut copiii în Afganistan, într-o carte șocantă prin onestitatea ei brutală. Este o reconstituire tulburătoare și de neuitat a realității și absurdității războiului.

„Cu un stil și o pasiune singulare, adoptând o viziune tragică susținută de inteligență politică, [Aleksievici] prezintă acest război ca pe o experiență omniprezentă și profund personală…” – The New Yorker

Cărțile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi și în 47 de țări.

„Căci mulți vor veni în numele meu…”

Într-o dimineață lungă ca o rafală de mitralieră, un apel:

– Ascultă, începe el fără să se prezinte, ți-am citit calom­niile. Dacă mai tipărești un singur rând…

– Cine sunteți?

– Unul dintre cei despre care scrii. O să ne mai cheme ei într-o zi, să ne dea iar arma în mână, să facem ordine. Și atunci o să dați socoteală pentru toate. Doar să publicați mai des cu numele adevărat, să nu vă mai ascundeți sub pseudonime! Îi urăsc pe pacifiști! Ai urcat cumva cu un echi­pament întreg în spinare pe munte, ai mers cu TAB-ul pe o arșiță de cincizeci de grade? Simți cumva noaptea duhoarea sârmelor ghimpate? Nu simți… Nu… Atunci nu te băga! E treaba noastră! La ce-ți trebuie? Ești muiere, pune mâna și naște copii!

– De ce nu spui cum te numești?

– Nu te băga! Pe tovarășul meu cel mai bun – ca un frate mi-era – l-am adus din raid într-un sac de plastic… Capul într-o parte, mâinile, picioarele într-alta… Pielea jupuită ca de pe mistreți… Carne tranșată… Și cânta la vioară, scria poezii. El să fi scris, nu tu… La două zile după înmormântare, pe maică-sa au dus-o la balamuc. Dormea în cimitir, pe mormântul lui. Iarna, dormea pe zăpadă. Tu… nu te mai băga! Noi am fost soldați, acolo ne-au trimis. Am îndeplinit ordinele. Eu am depus jură­mântul militar, am sărutat drapelul în genunchi.

– „Vedeți să nu vă amăgească cineva. Căci mulți vor veni în numele meu.” Noul Testament, Evanghelia după Matei.

– Deștepților! După zece ani toți v-ați făcut deștepți! Vreți să ieșiți basma curată? Iar noi să rămânem, adică, ăia murdari… Tu n-ai habar nici măcar cum zboară glonțul, n-ai ținut în mână pistolul automat… Fac ceva pe Noul vostru Testament! Eu mi-am cărat adevărul într-un sac de plastic… Capul într-o parte, mâinile într-alta… N-am alt adevăr…

Și un țiuit în receptor, ca o explozie îndepărtată.

Îmi pare totuși rău că n-am terminat conversația. Poate că acesta era eroul meu principal…

Autoarea

– Până la mine nu răzbăteau decât glasuri… Oricât mă încordam, erau doar voci fără chip. Ba se apropiau, ba se îndepărtau. Am impresia că am apucat să mă gân­desc: „Mor“. Și am deschis ochii…

Mi-am venit în fire la Tașkent, în a șaisprezecea zi după explozie. Când îți recapeți cunoștința, te simți ori­bil, ai impresia că mai bine n-ai mai fi… nu te-ai mai întoarce… că ți-ar fi mai ușor. O pâclă și o greață – nu-i nici măcar greață, ci senzația că te îneci, ca și cum ai avea plămânii plini de apă. Durează până ieși din starea asta… de pâclă și greață… Te doare capul de atâta șoptit – nu puteam să vorbesc decât în șoaptă. Părăsisem deja spitalul din Kabul. Acolo mi-au deschis craniul – înă­untru era un ghiveci, mi-au scos bucățele de os, mi-au reconstruit mâna stângă fără încheieturi, din șuruburi. Primul lucru, mi-a părut rău că n-o să se mai întoarcă ce-a fost, că n-o să-mi mai văd prietenii și, cel mai rău, că n-o să mai pot face exerciții la bară.

Am zăcut prin spitale doi ani fără cincisprezece zile. Optsprezece operații, patru cu anestezie generală. Studenții la medicină scriau lucrări despre mine: ce mai am și ce nu mai am în corp. Nu puteam să mă rad sin­gur, mă rădeau băieții. Prima dată au turnat pe mine o sticlă întreagă de apă de colonie, și eu strigam: „Mai aduceți una!” N-aveam miros, nu simțeam nimic. Au scos tot ce aveam în noptieră: salam, castraveți, miere, bomboane – nimic nu-mi mirosea! Vedeam culorile, simțeam gustul, dar mirosul nu. Să-nnebunesc, nu alta! A venit primăvara, au înflorit copacii, vedeam totul, dar nu simțeam nimic. Mi-au scos un centimetru cub și ju­mătate de creier și, probabil, au îndepărtat vreun centru nervos legat de mirosuri. Chiar și acum, după cinci ani, nu simt mireasma florilor, fumul de tutun, parfumurile femeiești. Apa de colonie o simt numai dacă miroase pu­ternic și strident, dar trebuie să țin flaconul chiar sub nas. Probabil că restul creierului a preluat cumva funcția pierdută – așa cred.

În spital am primit o scrisoare de la un prieten. De la el am aflat că sub TAB-ul nostru explodase o mină italiană brizantă. El văzuse cum, împreună cu motorul, zburase și un om… Ăla eram eu…

Am fost lăsat la vatră și mi s-a dat o alocație de trei sute de ruble. Pentru o rană ușoară primești o sută cinci­zeci, pentru una gravă – trei sute. Mai departe, n-ai decât să trăiești cum poți. Pensia e o nimica toată. Ajungi în întreținerea părinților. Tatăl meu poartă o luptă fără să fi făcut războiul. A încărunțit, a devenit hipertensiv.

Eu m-am deșteptat nu cât am fost la război; mai târ­ziu am început să mă trezesc. Și totul a început să se deruleze în sens invers…

Am fost chemat în ’81. Era deja război de doi ani, dar în civilie se știa puțin despre el și se vorbea puțin. În familia noastră așa consideram: dacă guvernul a trimis acolo trupe, înseamnă că așa trebuie. Așa judecau tatăl meu, vecinii. Nu-mi amintesc să fi fost cineva de altă pă­rere. Nici măcar femeile nu plângeau, totul era încă de­parte și nu părea înfricoșător. Război și nu chiar, și, chiar dacă era, un război ciudat, fără morți și prizonieri. Încă nu văzuse nimeni sicrie de zinc. Abia pe urmă am aflat că erau aduse în oraș, dar erau îngropate în secret, noaptea, iar pe pietrele de mormânt se scria „mort“, nu „căzut la datorie“. Nimeni nu-și punea însă întrebarea: de ce începuseră dintr-odată să moară în armată băieți tineri, de nouăsprezece ani? De votcă oare sau de gripă? De prea multe portocale mâncate? Îi plângeau cei apropiați, dar ceilalți își vedeau de viața lor, dacă nu-i afecta. În ziare scria că soldații noștri construiesc poduri, plantează aleile prieteniei, că medicii noștri vindecă femei și copii afgani.

În centrul de instrucție din Vitebsk nu era un se­cret faptul că ne pregăteau pentru Afganistan. Mulți se străduiau „să tragă chiulul“ cu orice preț. Unul a recu­noscut că se teme – cică acolo o să ne împuște pe toți. Am început să-l disprețuiesc. Chiar înainte de plecare, încă unul a refuzat să meargă: mai întâi a dat-o cotită – că și-a pierdut carnetul de Comsomol –, iar când car­netul s-a găsit, a născocit că iubita lui trebuia să nască. L-am crezut nesănătos la cap. Doar mergeam acolo să înfăptuim o revoluție! Așa ni se spunea, și noi credeam, ne închipuiam că ne așteaptă ceva romantic.

Glonțul care dă peste om se aude – nu se poate uita așa ceva, e inconfundabil: are un plesnet umed, ca­racteristic. Soldatul de alături – îl știi, ți-e cunoscut – se prăbușește pe burtă în praful înțepător ca scrumul. Îl întorci pe spate: între dinți are țigara pe care tocmai i-o dăduseși. Fumegă încă… Eu nu eram pregătit să omor, nu mă desprinsesem de viața pașnică. De lume… Prima dată acționezi ca prin vis: alergi, cari, tragi, dar nu ții minte nimic, după luptă nu ești în stare să povestești. Totul se petrece parcă în spatele unui perete de sticlă… unei perdele de ploaie… E ca și cum ai avea un coșmar. Te trezești de spaimă, dar nu poți să-ți amintești nimic. Ca să poți simți groaza, trebuie, se vede, s-o ții minte, să te obișnuiești cu ea. După două-trei săptămâni, din cel care ai fost nu mai rămâne nimic, doar numele. Tu nu mai ești tu, ești deja alt om. Așa mi se pare… Probabil… Și acest alt om… nu se mai sperie la vederea unui ca­marad mort, ci se gândește liniștit sau cu ciudă cum va trebui să-l târască de pe stânci sau să-l care în spate, pe arșiță, cale de câțiva kilometri. Nu-și mai închipuie… ci știe deja cum miros pe căldură măruntaiele scoase și cum duhoarea de excremente și de sânge a omului nu mai iese din haine. Imaginația? Imaginația amuțește. Vezi cum, într-o baltă murdară de metal topit, rânjesc cranii arse – de parcă, în urmă cu câteva ore, murind, soldații n-ar fi răcnit, ci ar fi râs. Dar totul devine deodată obișnuit… simplu… La vederea unui mort începi să simți o exaltare violentă și tulburătoare: nu eu am murit! Se petrece atât de repede… această schimbare… Foarte rapid. Și se pe­trece cu toți.

La război, moartea nu mai are nici un mister. A omorî înseamnă a apăsa pur și simplu pe trăgaci. Ni s-a vârât în cap că rămâne viu cel care trage primul. Asta e legea războiului. „Două lucruri trebuie să știți să faceți aici – să mergeți repede și să ochiți bine. De gândit gândesc eu”, ne spunea comandantul. Trăgeam unde ni se ordona. Am fost învățat să trag unde mi se spune. Și trăgeam, n-aveam milă de nimeni. Puteam să omor și un copil. Pentru că acolo toți luptau împotriva noastră: bărbați, femei, bătrâni, copii. Trecem, de exemplu, cu coloana printr-un sat, și motorul camionului din frunte se îneacă. Șoferul iese din cabină, saltă capota… și un țânc de zece ani îi sare cu cuțitul în spinare… Drept în inimă. El a căzut direct peste motor, iar pe puștan l-au fă­cut ciur… Dacă am fi primit ordin în clipa aia, am fi ras satul de pe fața pământului. L-am fi făcut una cu țărâna. Acolo, fiecare se lupta să supraviețuiască. N-aveai timp să gândești. La optișpe–douăzeci de ani mă obișnuisem cu moartea altora, dar de a mea mă temeam. Vedeam cum, într-o singură clipă, dintr-un om nu mai rămâne nimic, de parcă nici n-ar fi existat. Acasă, în țară, tri­miteau sicriul gol, numai cu uniforma de paradă în el. Presărau înăuntru pământ străin, ca să atârne greu… Noi voiam să trăim. Niciodată nu mi-am dorit atât de mult să trăiesc ca atunci. Ne întorceam de la luptă și râdeam cu gura până la urechi. Niciodată în viața mea n-am râs ca acolo. Bancurile auzite și răsauzite ni se păreau cele mai bune. De exemplu:

Nimerește un bișnițar la război. Primul lucru, se lă­murește câte cecuri costă un duh luat prizonier – opt. După două zile, lângă garnizoană, o perdea de praf: bișnițarul aduce două sute de prizonieri. Un amic îl roagă:

– Vinde-mi și mie unul! Îți dau șapte cecuri.

– Ce tot spui, prietene? Eu însumi i-am cumpărat cu nouă.

De o sută de ori dacă ni-l spunea careva, de o sută de ori râdeam. Hohoteam până ne durea burta de orice prostie.

Sau: stă un duh (așa îi numeam pe mujahedini) cu dicționarul. Lunetist. Vede trei trese – un locotenent-ma­jor… Dă câteva pagini: pentru trei trese – cincizeci de mii de afgani. Pac! O tresă mare – un maior – două sute de mii de afgani. Pac! Două trese – un sublocotenent. Pac și pe el! Noaptea, căpetenia împarte banii: pentru locotenen­tul-major – să se dea plata, pentru maior – să se dea plata. Pentru… Ceeeeee? Sublocotenentul? Păi l-ai omorât pe furnizorul nostru principal. Cine ne mai vinde nouă lapte condensat, conserve, pături? În ștreang cu tine!

Discutam mult despre bani. Mai mult decât despre moarte. Eu n-am adus nimic de acolo. O schijă pe care mi-au scos-o din corp și atât. Unii luau… Porțelanuri, pietre prețioase, decorațiuni, covoare… În misiunile de luptă, când mergeam prin sate. Alții cumpărau, făceau schimb… Un cartuș de gloanțe pentru o trusă de cos­meticale: rimel, pudră, farduri de ochi pentru fata iubită. Gloanțele se vindeau fierte… Glonțul, dacă e fiert, nu mai țâșnește, îl scuipi doar pe gura puștii, nu poți să omori cu el. Puneau niște căldări sau niște cazane, aruncau în ele gloanțele și le fierbeau timp de două ore. Și gata! Seara le scoteau la vânzare. Afaceri făceau și comandanții, și soldații; și eroii, și fricoșii. Din cantine dispăreau cuțite, gamele, linguri, furculițe. În cazărmi n-ajungeau cănile, scaunele, ciocănelele de șnițele. Lipseau la numărătoare baionete, oglinzi retrovizoare, piese de rezervă… inclu­siv decorații… În dughenele locale se cumpăra orice… chiar și resturile care se aruncau din garnizoană: conserve goale, ziare vechi, cuie ruginite, bucăți de furnir, saci de plastic… Gunoiul se vindea cu camionul. Dolarul și apa întotdeauna își fac drum. Oriunde. Soldații visau… trei… La trei lucruri visau soldații: să-i cumpere mamei un șal, iubitei – o trusă de farduri, iar lor să-și ia un slip, pe vremea aia în țară nu se găseau slipuri. Așa a fost răz­boiul ăsta.

Ni se spune „afgani”, un nume străin, ca un semn distinctiv. Ca o danga. Noi nu suntem ca toți ceilalți. Suntem altfel. Cum anume? Eu nu știu ce sunt: un erou sau un idiot pe care să-l arăți cu degetul? Sau, poate, un criminal? Se vorbește deja că războiul din Afganistan a fost o greșeală politică. Astăzi se spune în șoaptă, mâine o să fie în gura mare. Iar eu mi-am vărsat sângele acolo… și pe al meu… și pe al altora… Ne-au dat decorații pe care nu le purtăm… Te pomenești că o să ne pună să le dăm înapoi… Medalii primite în mod cinstit într-un război necinstit… Suntem invitați în școli, să le vorbim copiilor. Dar ce să povestești? Despre misiunile de luptă?… Despre primul om pe care l-ai omorât? Despre cum până în ziua de azi mă tem de întuneric, cum sar ca ars dacă aud ceva căzând?… Cum ai noștri luau prizonieri, dar nu mai ajun­geau cu ei la regiment?… Nu întotdeauna… (Tace.) Într-un an și jumătate de război, eu n-am văzut nici un duh viu, numai morți. Despre colecția de urechi omenești uscate? Trofee de luptă… cu care se lăudau… Despre kișlakurile lor după bombardament, când nici nu mai semănau cu un sat, ci cu un câmp răscolit? Asta vor ei oare să audă în șco­lile noastre? Nu, ei au nevoie de eroi. Iar eu îmi amintesc cum distrugeam, cum omoram și pe urmă, imediat, con­struiam și împărțeam cadouri. Atât de curând, de aproape una de alta, încât până astăzi nu le pot deosebi. Mă tem de amintirile acestea… Mă ascund de ele, mă feresc… Nu știu pe nimeni care să se fi întors de acolo și care să nu bea, să nu fumeze. Și nu-mi ajung țigările slabe, îmi trebuie mahorcă Ohotnicii de care trăgeam acolo… Iar medicii mi-au interzis să fumez… Jumătate din cap mi-e de fier. Nici să beau nu pot…

Numai să nu scrieți despre frăția noastră în Afganis­tan! Pentru că ea nu există. Eu nu cred în așa ceva. La război ne uneau câteva lucruri: fuseserăm toți mințiți în același fel, voiam la fel de mult să supraviețuim și să ajungem acasă. Aici ne unește faptul că nu avem de nici unele, iar bunurile în țara noastră se dau pe criterii de șpagă și de cumetrie. În timp ce noi avem dreptul la ele pentru că ne-am dat sângele. Problema noastră e că nu avem pensii, case, medicamente bune, proteze, garnituri de mobilă… Dac-o rezolvăm, și cluburile noastre o să dispară. Dacă eu îmi fac rost de un apartament, dacă dau din coate să mi-l procur, mă zbat, dacă obțin niște mobilă, un frigider, o mașină de spălat, un video japo­nez – gata! O să devină brusc limpede că nu mai am ce face la club. Iar tineretul nu e atras de noi. Nu ne înțelege. Teoretic ar trebui să fim la fel cu combatanții din al Doi­lea Război Mondial, dar aceia își apărau Patria, pe când noi? Noi am jucat rolul nemților, după cum mi-a spus o dată un băiat. Așa cred… Da… Așa ne consideră tine­rii… Iar noi suntem furioși pe ei. Ei aici ascultau muzică, dansau cu fetele, citeau cărți, în vreme ce noi mâncam pilaf nefiert și ne lăsam oasele pe-acolo. Cine n-a fost cu mine în Afganistan, n-a văzut, n-a trăit, n-a simțit – acela nu înseamnă nimic pentru mine.

Peste zece ani, când o să ne iasă pe nas hepatita, con­tuziile, malaria, toată lumea o să vrea să scape de noi. La serviciu, acasă… N-o să ne mai așeze pe podium. O să fim o povară pentru toți… La ce folosește cartea dumneavoastră? Și cui? Nouă, celor care ne-am întors de acolo, oricum n-o să ne placă. Parcă poți să poves­tești totul cum a fost? Cum cămilele omorâte și oamenii uciși zăceau în aceeași baltă de sânge și cum sângele li se amesteca? Cine are nevoie de așa ceva? Acasă, noi suntem toți niște ciumați. Mie tot ce mi-a rămas sunt casa mea, nevasta și copilul pe care ea are să-l nască în curând. Și câțiva prieteni de acolo. Nu mai cred în nimeni altcineva.

Și nici n-am să mai cred.

Soldat, grenadier

Fragment din „Soldații de zinc” de Svetlana Aleksievici, în pregătire la Editura Litera. Traducere din limba rusă de Justina Bandol