– Nu peste mult timp se va fi scurs un sfert de secol de la momentul decembrie 1989. Cum s-ar contura un profil al cititorului tânăr de azi pe care destui nostalgici îl califică drept „incult”?

– Să facem radiografia acestei întrebări.

a. Întrebarea e formulată polemic;

b. Nostalgicii la care se face referință nu sunt cei care regretă comunismul, ci cei care regretă perioada anterioară emergenței paradigmei informației, comunicării, calculatorului și internetului. Însă întâmplarea a făcut ca Internetul să apară la scurt timp după căderea comunismului, în decembrie 1989, astfel încât cele două revoluții, una politică, cealaltă relativă la tehnologie și tip de civilizație, să se confunde, dând unora impresia că revoluția internetului ar fi fost o consecință a căderii comunismului;

c. Faptul că întrebarea nu se referă la tânărul generic de azi, ci numai la cel care citește, arată clar că s-a adoptat presupoziția conform căreia lectura este o condiție necesară a culturii;

d. Se subînțelege sau se poate bănui că este vorba de lectura tradițională, a textelor pe suport hârtie, în spiritul civilizației Gutenberg. Aici apare o sciziune a intelectualității, unii consideră că numai lectura cărților pe suport hârtie este un act de cultură, alții incluzând și lectura pe suport electronic. De curând, Nicolae Manolescu a calificat relația cu calculatorul o formă de sclavie intelectuală, punând-o în contrast cu libertatea oferită de cultura umanistă;

e. Sciziunea la care ne-am referit mai sus se extinde și la modul de a înțelege cultura. Aici, confuzia este gravă, așa cum se poate vedea în practica școlara și universitară, care ratează sistematic transformarea livrării de cunoștințe în fapt de cultură. Fenomenul sclaviei culturale s-a generalizat, el nu se referă numai la calculator și la informatică, ci la ansamblul procesului instructiv;

f. Tonul întrebării sugerează un răspuns problematic, de contestare sau cel puțin de nuanțare a ipotezei naturii predominant inculte a cititorilor tineri de azi. Într-adevăr, experiența mea personală, ca unul care își petrece mult timp în compania oamenilor tineri, este derutantă. Când merg într-o tabără Canguru (de antrenament în inventarea de probleme frumoase), la Straja, județul Hunedoara, întâlnesc cu precădere școlari cu slabe lecturi de carte tradițională, școlari slabi în materie de Eminescu și, în general, de poezie, dar excelenți în controverse pe diferite probleme, în construirea spontană de argumente și contraargumente și foarte familiarizați cu internetul; dar când citesc revistele școlare, cum mi s-a întâmplat recent cu revista Galleria a Liceului Vasile Alecsandri din Iași, unde predomină scrierile literare ale elevilor, îmi dau seama că este vorba de un alt segment al lumii școlare decât cel întâlnit la Straja. Faptul că mulți elevi din clasele superioare, cu foarte precare lecturi de carte tradițională, reușesc să construiască discursuri spontane, perfect articulate, inteligente, să imagineze pe loc o replică la un argument al oponentului, arată că Internetul (căci școlarii la care ne referim s-au născut în epoca internetului) dezvoltă tipuri de gândire, înțelegere și comportament diferite de cele cu care ne-am format noi, adulții și bătrânii. Există o cultură a internetului, un nou mod de așezare a lucrurilor în creier, de formare comportamentală pe care trebuie să le urmărim cu atenție, să nu rămânem blocați în ideea că singura cultură este aceea care repetă modelul în care noi ne-am format;

g. Ironia la adresa nostalgicilor indică o recunoaștere a faptului că atât ideea de lectură, cât și aceea de cultură trebuie reconsiderate în raport cu noile paradigme care domină lumea. Înțelegem de aici că tensiunea dintre cerințele conflictuale de mai sus trebuie ținută sub control, prin găsirea unui echilibru între lectura pe internet și cea tradițională. Ironia la adresa nostalgicilor merită întreaga apreciere, în condițiile în care unele personalități ale culturii umaniste condamnă civilizația calculatorului și internetului drept una dictatorială, opusă libertății oferite de cultura umanistă. Se actualizează astfel polemica purtată în Parlamentul României în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, între Spiru Haret, care cerea introducerea claselor reale, alături de cele clasice, și cei care, ca Delavrancea, cereau să se rămână la Legea Educației din 1864, în care nu se recunoșteau cu valoare formativă, culturală și de caractere decât disciplinele umaniste de tipul limbii, literaturii, istoriei, religiei și filosofiei;

h. Numai că acum și modelul Haret, care a fost unul de succes timp de mai multe decenii, se cere reconsiderat în acord cu noile cerințe de metabolism total al diferitelor domenii ale culturii, ale științei. Pentru Maiorescu și Haret, împărțirea culturii într-o parte a rigorii și o alta a fineții era un program care venea dintr-o întreagă istorie și se cerea îndeplinit, deci și educația trebuia să urmeze acest tipar. Începând însă cu mijlocul secolului trecut acest model a început a se perima, impunându-se un altul, care pune accentul nu pe separare, ci pe interacțiune și integrare.  Continuăm să trăim într-o cultură a fragmentului, nu reușim încă să conciliem tradiția cărții cu noutatea internetului, gândirea exactă cu cea bazată pe imprecizie. În aceste condiții, eșecul școlii în educarea unei înțelegeri integrative a lumii atârnă ca o piatră de moară de orice proiect cultural.

Solomon Marcus, născut la 1 martie 1925, Bacău, este profesor consultant al Universității din București, matematică, membru titular al Academiei Române. Cercetări în matematică, informatică, lingvistică, analiză și teorie literară, semiotică, antropologie culturală, istoria și filosofia științei, domenii în care a publicat câteva zeci de cărți în 11 limbi și câteva sute de articole în reviste academice de specialitate. Recunoscut drept unul dintre inițiatorii lingvisticii matematice și poeticii matematice.