Editura Spandugino publică în colecția “Distinguo” un somptuos și impozant volum, de aproape 1.300 de pagini în care academicianul Solomon Marcus adună articole publicate în ultimii patruzeci de ani, conferințe, interviuri, textele unor întâlniri cu oameni ai școlii, o inițiativă pentru care editoarea Lavinia Spandonide merită toate laudele. (Din păcate, grupul de studenți care a strâns materialul a uitat să adauge interviurilor și pe cel publicat de “Ziarul de Duminică” în august 2000, sub semnătura lui Tudor Călin Zarojanu; și n-a inclus în volum nici excepționalul discurs rostit în Aula Academiei Române, în 2008, “Singurătatea matematicianului”)
Solomon Marcus, academician, profesor universitar, doctor în
matematică, cercetător interdisciplinar, este una dintre mințile
cele mai luminate pe care încă le mai avem, un om capabil să
vorbească, să explice, să convingă despre cele cele mai dificile
subiecte ale cunoașterii. Preluăm de pe site-ul editurii
informațiile care urmează. Născut pe 1 martie 1925, a absolvit
Liceul “George Bacovia” (acum Colegiul Național “Ferdinand I”) din
Bacău în 1944, a urmat cursurile Facultății de Matematică, la
Universitatea din București, între 1945 și 1949. A absolvit
facultatea în 1949 cu Diplomă de Merit. A fost numit Asistent
universitar în 1950, Lector în 1955, Profesor asociat în 1964,
Profesor în 1966, Profesor consultant (Profesor Emeritus) al
Universității din București în 1991. A obținut titlul de Doctor în
Matematică în 1956, cu o teză despre “Funcțiile monotone cu doua
variabile”. În 1968 a obținut titlul de Doctor docent al
Universității din București. A fost ales Membru Corespondent al
Academiei Române în aprilie 1993 și Membru Titular al Academiei
Române (Academician) în decembrie 2001. Printre domeniile sale de
cercetare și profesorat se numără diverse ramuri științifice, de la
analiza matematică, informatica teoretică, teoria măsurii și
topologia generală, până la lingvistică, istoria și filozofia
matematicii, poetică, semiotică și aplicații ale matematicii la
științele naturii sau la științele sociale.
Cartea publicată de Editura Spandugino se cheamă “Răni deschise”.
În prefața “O șansă pe care n-am vrut s-o ratez”, autorul scrie: “O
trăsătură comună a celor mai multe texte din această carte este
faptul că ele au fost scrise ca urmare a unor invitații primite de
la diferite instituții (luând astfel forma unor articole, reproduse
în prima secțiune a cărții), sau constituie transcrierea unor
expuneri orale invitate (acestea formează a doua secțiune a
cărții); altele sunt interviuri care mi-au fost solicitate (a treia
secțiune); o a patra categorie include transcrierea unor dezbateri
cu oameni ai școlii, de la învățători și copii (inclusiv părinți)
de școală primară, profesori și elevi din învățământul
preuniversitar, până la universitate și postuniversitate (ultima
secțiune a cărții). A fost o vreme în care mergeam în școli ca
inspector (pentru acordarea gradului I unor profesori). Impresiile
de la acele vizite au fost consemnate într-un caiet, ele m-au
ajutat în orientarea mea ulterioară. Dar de la inspecție ca sarcină
de serviciu la vizită invitată e o cale lungă, onoarea de care am
beneficiat în acest al doilea caz m-a încărcat de o răspundere
incomparabil mai mare decăt în primul caz. Mi-am dat seama că mă
aflu în fața unor oportunități extraordinare, pe care n-am voie să
le ratez. Dacă m-au invitat, înseamnă că-mi acordă încredere, că
așteaptă ceva de la mine. Dar de fapt, și eu eram interesat să aflu
mai mult despre ei. M-am simțit de două ori stimulat și mărturisesc
aici bucuria cu care am participat la acțiunile evocate mai sus.
Această bucurie, această plăcere de a simți interesul comun pe
care-l am cu mulți interlocutori ai mei le-am injectat, sper, în
textele propuse cititorilor, chiar dacă, în cele mai multe cazuri,
cele constatate nu erau vesele.
Cuprinse într-un interval de aproape 40 de ani (1973-2011),
scrierile de față exprimă reacțiile mele la evenimente cu care am
fost contemporan sau la istorie și la lecturi deosebite. Perioada
copilăriei, în anii treizeci ai secolului trecut; anii celui de al
doilea război mondial, anii de studenție, din perioada imediat
următoare, decalajul dintre istoria relatată și cea trăită,
semnificația lui 23 august 1944; luminile și umbrele din diferite
perioade ale dictaturii comuniste; un nou mod de lectură a istoriei
culturii românesti, prin aducerea în aceeași albie a științei și
socio-umanului; rolul unificator al Junimii maioresciene ; cele
două alfabetizări de neocolit: de la citit, scris și socotit la
folosirea calculatorului electronic; de la Haret la Moisil. Cum au
apărut primele manuale în limba română: de la Gheorghe Lazăr la
Traian Lalescu. Decalajul dintre creație și comunicare în istoria
culturii românești; valoarea culturală a matematicii; contrastul
dintre știința de azi și cea de ieri; aspecte antieducaționale în
mass media; cum modifică internetul procesele de învățare
și predare; pericolul diabolizării internetului. România europeană,
între pleonasm și oximoron; cultura științifică, între oximoron și
limba de lemn; relația controversată dintre integrarea europeană și
identitatea națională; de ce unii profesori nu se împrietenesc cu
elevii lor și de ce unii părinți nu devin prietenii copiilor lor;
de ce oscilează mulți elevi între plictiseală și distracție; cum să
înlocuim în școală modalitatea predominant imperativă cu una
predominant interogativă; latura artistică a științei; câtă
geografie și istorie pot învăța copiii, discutând cu părinții și cu
bunicii lor; cât de relevant e bacalaureatul; dar doctoratul? De ce
pătrunde greu știința secolului 20 în programele de învățământ; de
ce pierd copiii pofta de a pune întrebări, de îndată ce trec pragul
școlii; de ce nu reușesc disciplinele școlare să comunice între
ele; relația dintre infinit și Divinitate; limba română, mai
subtilă decât mulți dintre vorbitorii ei; cum arată serbările
școlare; de la prezumția de nevinovăție la cea de suspiciune; un
posibil deficit de imaginație al literaturii și teatrului (semnalat
de Eugen Ionesco); paradoxul lui Diderot; cât de euclidiană este
ființa umană; a face din joc o componentă inevitabilă a învățării;
rostul îndoielnic al inspectoratelor școlare; o sperietoare:
inspectorul; gradele acordate cadrelor didactice, sub semnul
întrebării; succes și valoare; interdisciplinaritatea, o promisiune
neonorată; transdiscipinaritatea; o eroare: obligația de a restitui
manualul școlar la sfârșit de an; poate educația să recupereze
povestea? Umorul, un ingredient obligatoriu al unei educații de
succes.
Toate aceste chestiuni fierbinți și multe altele pe care le
discutăm în această carte sunt tot atâtea răni deschise, pe care nu
avem dreptul de a le ignora.”