Dacă la început avea aerul unei glume proaste, acum chestiunea s-a inflamat și riscă să-și piardă atributul de glumă și să se metamorfozeze într-o monumentală prostie. Spun asta despre demersurile referitoare la „repatrierea” osemintelor lui Brâncuși. Argumentele prin care se susține cauza acestei profanări de morminte, de imagine, de istoria artei, sunt învelite în tricolor (al nostru, nu cel francez) și sunt livrate sforăitor, cu vehemența unui „patriotism” patologic.
Cum se știe, Brâncuși își doarme somnul de veci la Paris (unde a și trăit mai bine de jumătate de secol – și n-a trăit degeaba) în cimitirul Montparnasse. În preajma sa odihnesc încă multe alte figuri pregnante ale artei universale (și nu toți „vecinii” lui Brâncuși din Montparnasse sunt de origine franceză…)
Dacă Bucureștiului i s-a spus cândva „Micul Paris”, Hobiței de Gorj, localitatea natală a lui Brâncuși, nu i se va putea spune niciodată „Micul Montparnasse”. E atât de evident încât n-are rost să mă explic.
Istoria noastră a născut nu foarte mulți „români-universali”. Unul dintre ei este Brâncuși. Montparnasse este un soi de efigie a universalității sale. Hobița nu este aceasta și nici nu va putea fi vreodată. Montparnasse este împlinirea unui destin excepțional, în vreme ce Hobița nu va rămâne decât ceea ce este – și anume un reper biografic.
Unul dintre argumentele cele mai bizare în favoarea „repatrierii” lui Brâncuși este că „Nu toți românii au bani să meargă să îl vadă la Paris” (citatul este atât de exact încât mă jenez să numesc autorul). În spiritul aceleiași logici betege, putem spune și că „Orice român are bani să meargă la Hobița”. Câți au fost? Cu bani sau fără bani în portofel, Montparnasse rămâne o destinație aspirațională. În Hobița ai de ce să te oprești doar dacă faci pană de cauciuc.
Discuțiile pe această temă îmi par a fi schițele de scenariu pentru unul dintre cele mai bune episoade ale serialului „Las Fierbinți”.
În fine, cred că a-i aduce osemintele lui Brâncuși acasă, printre ai lui, în pământul țării, la leagănul copilăriei sale, la vatra strămoșească etc., ar fi un gest echivalent cu cel pe care din fericire nu l-au făcut autoritățile române de la anul 1903 – și anume să-i interzică tânărului Brâncuși să plece la Paris. Adică o catastrofă. Adică o automutilare a identității naționale (un lucru, e drept, lipsit de orice însemnătate…)
Ce-o mai fi om mai vedea… Până una-alta, Paște Fericit și Luminat!