Va amintiti intamplarea care l-a facut pe Kandinski sa abandoneze figurativul? Ajuns noaptea in atelier a fost izbit de energia transmisa de una dintre panzele la care lucra, desi crepusculul nu-i ingaduia sa distinga forma, ci doar senzatia unei nuante inghitite de tenebre…
Pictura lui Dan Bota se inscrie intr-un modernism bine temperat, devenit de-a dreptul sfios in vremurile experimentalismului pentru experimentalism… Chiparosii se ghicesc in ape mov, mov ce trece foarte usor in violet, pentru ca apoi versanti colturosi sa urle “a portocaliu”… Totul este culoare, nimic construit pe marginea unui subiect socant (atata timp cat natura calma nu socheaza), ba chiar acesta din urma se muleaza unui spirit conformist. Acest conformism al subiectului nu semnifica totusi “batranete” a discursului, ci doar armonizare a energiilor creatoare, intalnirea lor in combinatii formale fericite. In acelasi timp, figurativul evanescent pare a se retrage candid din fata dansului culorilor (dans incremenit). Pare ca ce dionisiacul intial s-a intors in impietrire, din jocul viu al culorilor ramanand doar o umbra.
Expozitia de la Apollo ofera privitorului dovada unei treceri, nu a unei remanente. Culoarea e expresia unei lupte intre forma si senzatie, totul filtrat insa de experienta avangardei. Nu am gasit zbuciumul misterios pe care-l caut de obicei, in schimb am putut face abstractie de asta, contempland la rece culoarea disimulata sub aparenta unui subiect asumat. Chiparosii, muntii (in special muntii), apele, departe de a fi acele constante “apusuri de soare” de care ne-am saturat.
Se desprinde de-aici o maniera a visului captat de panza: demonii au adormit, iar narile lor arunca aburii reveriei pe materia incremenita a panzei. Culorile sfideaza totusi tonul linistit, printr-un – sa zicem – concordia discors ce impaca antagonismele.
Rarele fiinte captate de Dan Bota pe panza sunt exercitii de emulatie, iar nu de creatie. Peisajul, natura moarta, in schimb, ii permit sa dispuna in voie de expresia propriei maniere, lucru pe care il face cu eleganta si naturalete.
N-am deloc senzatia ca aceasta optiune artistica ar fi nepotrivita “vremurilor”: nu m-a facut nici o clipa sa ma indoiesc de faptul ca la galeria “Apollo” ar fi fost vorba de arta.