eram gata,
m-am dus să mor de ficat,
dar în salon erau 4 bolnavi
mult mai bătrâni decât mine
care vorbeau despre
“cât de bine arată și-acum sophia loren”.
cumva asta mi-a fost de ajuns,
m-a pus pe picioare,
“numai să vrei”, îmi spusesei
în ultima noapte.
m-am ridicat, aproape ca lazăr,
și am ieșit din spital.
pe stradă treceau picioarele
sophiei loren, apoi sânii ei,
gâtul, ceva mai târziu ochii,
ca niște bucăți dintr-un adevăr
mult mai simplu decât tot ce-mi
închipuisem până atunci
despre viață.
nu mai eram poetul-vodcă,
nu mai eram poetul-moarte,
de-acum eram poetul-sophia loren.
am fugit până la tine
mai repede decât orice tramvai,
autobuz sau metrou,
te-am găsit aruncând
pieile pe care le lăsasem în urmă,
pieile mele vechi, de poet-drac.
mi-ai zâmbit și ai plâns,
te-ai adâncit în brațele mele
și a fost bine, și a fost prima oară.
Din volumul în curs de apariție “Roșu pentru pietoni”