La doar câțiva kilometri de Sibiul cel, poate, prea ostentativ european, în Rășinari, pe o străduță care în prima ei parte taie în două cimitirul, urcând molcom printre locurile de veci, pentru ca ajunsă în vârful dealului să revină la normalul locului, adică străjuită pe o parte și pe cealaltă de ziduri și porți înalte, într-a treia căsuță pe stânga, cum urci dinspre Biserica Nouă, viețuiește sora Viorica, ucenică spirituală și într-ale picturii bisericești a părintelui Arsenie Boca.
Sora Viorica a mers la Prislop urmându-și o soră mai mare. În 1959, când a venit Decretul 410 privind “reforma monahală”, avea doar 19 ani și nu trecuse de noviciat. A fost alungată din sfântul locaș cu câțiva lei în buzunar pentru a-și cumpăra haine lumești. S-a întors în Rășinariul natal, unde s-a stabilit, împreună cu alte câteva surori întru Hristos, în casa bunicii și a părinților. Părintele Arsenie le îndemnase să caute să rămână împreună, pentru a păstra pe cât se poate viața de obște. “Măi – le spusese -, important e cum trăiești, nu dacă ești sau nu în mănăstire.”De atunci sora Viorica trăiește în lume, dar după rânduiala monahală. La cei 75 de ani câți are acum, muncește, se roagă, învață copiii să picteze icoane și, din când în când, numai zâmbet și iubire, primește dreptcredincioșii care-i trec pragul ca să o asculte depănând amintiri, povestind despre părintele Arsenie și vorbind despre pictura bisericească.
Pe noi, recomandați de părintele Avram de la Biserica Veche, ne-a primit, la ceas de seară, în casa de jos, aflată pe aceeași uliță, unde aștepta căprițele. Sora Viorica are două căprițe și o ieduță mărișoară, o hoață care încă mai suge, furând lapte de la maică-sa. După ce le-a așteptat la poartă, le-a mângâiat, le-a întrebat de sănătate și s-a bucurat de venirea lor cu tot sufletul ei de copil, sora Viorica a muls căprițele într-un bidonaș de plastic, i-a pus capacul, le-a legat pe zburdalnice (s-ar juca tot timpul…) și am pornit spre casa de sus. Pe drum ne-a arătat cum erau clădirile vechi, din lemn (una prăbușită, cu jumătatea de jos a zidului dinspre stradă rămasă parcă anume spre mărturie, și un hambar scăpat cu viață pentru că a fost tencuit cu ciment). Am intrat în curte (verdeață, liniște, curățenie de colț de rai) și în casă (odăi cu aspect de chilie) unde ne-a vorbit despre icoanele de pe pereți, toate pictate de dânsa (“Eu nu am studii, eu am făcut ucenicie și mă uit la ce au făcut alții înaintea mea…”). Apoi am ieșit pe prispă ca să o ascultăm vorbind despre Părintele, despre anii de muncă pentru cooperația artizanală (statul comunist a știut să profite de pe urma muncii măicuțelor alungate în lume: tot ce ieșea din mâinile lor mergea la export…). Astăzi, sora Viorica are o pensie meschină. Și totuși, e fericită. Mai fericită, spune, decât surorile sale, care s-au măritat, au născut, au crescut copii azi realizați – ele sunt mulțumite, dar sora Viorica e fericită. Cineva din grupul nostru profită de ocazie ca să o întrebe dacă nu e mai greu să reziști ispitelor în lume decât în mănăstire. Iar sora Viorica răspunde, cu același glas așezat, fără să se încrunte, fără ca vreo umbră măcar să-i întunece privirea senină: “Nu vă puteți închipui câtă tărie îți dă Dumnezeu dacă ești cu adevărat credincios…”.
Brusc, sora își dă seama că nu a fost o gazdă bună și fuge să ne aducă puțin lapte de căpriță, în cănuțe. Doar unul dintre noi are curaj să bea lapte de capră nefiert. Restul suntem prizonierii lipsei de gust a produselor din hypermarket. Sora Viorica pricepe fără să mai aibă nevoie de explicații (“Mie îmi place laptele de căpriță, îl beau așa sau fac brânză din el…”) și dă iarăși fuga să aducă o sticlă de vin (“E făcut de mine, uite, din vița asta…”). Toarnă în pahare, închinăm, sorbim și ne luăm rămas-bun. Pe noi ne așteaptă gazda, cu masa întinsă, iar sora Viorica mai are și treabă, și rugăciuni de făcut. Aproape că ieșim pe poartă, dar sora ne întoarce din drum: a uitat să ne arate albumul cu picturile părintelui Arsenie de la biserica Drăgănescu. Reintrăm în curte, urcă, sprintenă, în casă și se întoarce cu volumul. Și zăbovim, fermecați, în picioare, aplecați deasupra reproducerilor din album. Într-un târziu ne dăm, cu greu, plecați.
Dacă ne-ați întreba cum am ajuns acasă, la pensiunea care ne găzduia pentru câteva zile, nici unul dintre noi nu v-ar putea spune. Ceva din seninătatea și desprinderea de lume a sorei Viorica ni se transmisese și nouă…
La doar câțiva kilometri de Sibiul cel, poate, prea ostentativ european, în Rășinari, la intrarea în Biserica Veche puteți vedea o mică expoziție cu lucrări ale copiilor care învață să picteze icoane de la sora Viorica. Sunt scăldate în aceeași lumină și degajă aceeași liniște ca și frescele părintelui Arsenie Boca de la Drăgănescu – o ortodoxie a păcii sufletești, a împăcării cu sine și cu Dumnezeu.