La sapte luni de la disparitia sa, Sorin Stoica a devenit aproape un mit. E suficient sa citim cronicile pe care le-a strans Jurnalul* sau postum pentru a vedea prestigiul de care se bucura prozatorul printre congenerii sai.
Fireste, “intampinarile” cu pricina pot fi puse, intr-o oarecare masura, si pe seama destinului autorului; insa un asemenea credit de conjunctura nu explica totul, mai ales ca, de la un punct incolo, separatia intre viata si texte devine imposibila. Sunt convins ca, o data cu trecerea timpului, Sorin Stoica va juca in generatia sa rolul pe care l-a avut Cristian Popescu printre nouazecisti: pentru tinerii milenaristi, Sorin Stoica este si va ramane Povestitorul prin excelenta.
Jurnalul insusi pare sa consolideze acest mit. Cel putin la prima vedere, el nu e altceva decat o colectie de povestiri. Astfel incat nu e cazul sa insistam prea mult pe suferintele provocate de boala sau pe teama de moarte. Ele razbat din cand in cand in paginile jurnalului, insa Sorin Stoica le scoate intotdeauna la iveala cu o anumita jena. Si nu atat pentru ca el ar fi un etalon al discretiei, ci pentru ca jurnalul tanarului prozator e o mica diversiune. O arata mai ales scenele de spital, unde autorul inregistreaza mai putin ceea ce se intampla cu el, cat mai degraba ceea ce se intampla in jurul sau: “Ma gandeam ca fiecare sedere in spital mi-a adus si niste personaje. Numai ca nu prea mai vreau io sa scriu despre spital. Oricum, despre personajele astea nu trebuie sa scrii neaparat in calitate de pacienti, ci ii poti trata drept oameni avand si ei o viata, sau fosta viata. Si unii sunt antologici” (p. 148). Fara indoiala, e si o terapie la mijloc: Sorin Stoica stie ca e indecent sa lasi o poveste neterminata. Or, el evita sa-si spuna propria poveste in speranta ca aceasta nu s-a sfarsit inca. Mai exact, tanarul prozator incearca sa se hraneasca din povestile celorlalti tocmai pentru a si-o prelungi pe a sa.
De altfel, foarte putine dintre povestile lui Sorin Stoica sunt ale lui. Cu o modestie exemplara, el si-a minimalizat intotdeauna puterea de fictionalizare, insistand asupra dimensiunii reale a povestirilor sale. “Exista foarte putina fictiune in ce am scris, de vina fiind poate si formatia jurnalistica si antropologica, formatie care iti impune un anumit respect pentru fapte” (p. 181) – marturiseste prozatorul intr-un interviu acordat lui Florin Lazarescu si reprodus la finele volumului. Astfel incat Jurnalul nu difera substantial de restul cartilor lui Sorin Stoica. In fond, tanarul autor nu s-a vazut niciodata un “artist”, ci mai degraba un reporter care nu scria decat daca avea ceva concret la indemana (“In momentul de fata, nu scriu un text decat daca am subiect, daca e o stire”) si care isi dadea seama ca, fictional sau nu, “orice text creeaza efecte palpabile, modi-fica ceva intr-o comunitate, intr-o persoana. Cuvintele fac lucruri”.
Mai mult chiar, modestia prozatorului ia uneori forme extreme; nici subiectul, nici ambalajul epic nu par ca
i-ar apartine: “Mie mi-e mult mai comod sa fiu atent la cei din jur si sa descriu. In plus, pot spune ca sunt inconjurat de un soi de “harem” narativ, pentru ca exista foarte multi indivizi care abia asteapta sa-mi povesteasca ceva” (p. 180). Ma mira faptul ca pana acum nu s-a prea vorbit, in cazul lui Sorin Stoica, despre un reper care, desi banalizat prin folosire indelungata, dobandeste in cazul de fata o noua prospetime: Creanga. Ca si Creanga, Sorin Stoica este un scriitor “poporal” care isi extrage materialul povestirii din experienta directa cu oamenii si, totodata, din folclor (din folclorul urban, fireste); inventia sa – in sens strict fabulatoriu – e minima, insa capacitatea de procesare a faptului brut e, printre tinerii prozatori, inegalabila.
In plus, de Creanga il apropie si un pronuntat simt al teatralitatii. Luate ca atare, subiectele povestirilor lui Sorin Stoica sunt de regula anoste: un portar tantalau primeste gol pentru ca se urcase intr-un copac ca sa recupereze bicicleta unui copil; un alt fotbalist injura ca la usa cortului, dezamagindu-i pe pustii care-l considerau o “vedeta”; un comando de olteni navaleste in salonul prozatorului etc. Exceptional e, in schimb, talentul lui Sorin Stoica de a-si mobila micile universuri narative: un gest, o replica, un tic, o atitudine pe care autorul le observa ne fixeaza in memorie imaginea unor personaje greu de uitat. Nu intamplator, cele mai tari “faze” ale cartii, avandu-i in centrul lor pe Nae Stabiliment, Nicolae Breban, Mircea Cartarescu, Andrei Plesu, Mona Musca si pe cateva “vite incaltate din presa”, conving tocmai prin caracterul lor dramatic. Imobilizat la pat, Sorin Stoica lasa impresia ca zapeaza intruna pe diversele programe ale unui interminabil talkshow romanesc care, de la o vreme incoace, aduce cu o corcitura intre Stirile de la ora 5 si emisiunile lui Dan Diaconescu. In aceste conditii, e de inteles dezamagirea sa de om bolnav pus in fata unor adolescenti in aparenta sanatosi, in fapt total defazati si debilizati de simulacrele care se perinda pe diverse ecrane: “~stia mici au o viata ca de desene animate si mi-e teama ca nu le place sa traiasca. Nu stiu nimic despre lumea in care se invart. Si viata lor e mai mult un soi de antilume, in care nu exista… nu vorbesc de guvernanti, dar nu exista decat indivizi din acelasi grup cu ei. Lumea s-a nascut cu vreo 20 de ani in urma. Nu au curiozitatea sa cunoasca si un alt tip uman, traiesc la fel ca membrii unor triburi suficienti lor insile” (p. 96-97).
Multe s-ar mai putea spune despre Sorin Stoica, dar un lucru e sigur: i-a placut sa traiasca. Oricat de scurta, viata lui a ars nu ca o festila, ci ca un fitil.
*) Sorin Stoica, Jurnal, Editura Polirom, 2006, 200 p.