Evanghelistul se îmbrăcase cu unul dintre costumele lui de vară, in veritabil, de un alb gălbui, ca ale coloni(ali)știlor englezi din filmele interbelice recent colorizate. Îi lipsea doar pălăria căptușită cu plută. Altfel ținea între degete o havană, iar în locul cravatei, își arăta prin gulerul deschis la doi nasturi al cămășii pielea căzută a gâtului și părul alb de pe piept. Mateescu părea brusc mai bătrân, dar și mai mulțumit ca înainte. Restaurantul începuse să meargă așa cum visase el și, bem mai întâi o tărie?, sosise momentul să termine cu Luca! Avocatul-senator care-și admira pantofii nu înțelegea sau uitase, poate că uitase, că intrase în afaceri pe banii adevăratului evanghelist. Dacă Luca ar fi fost în stare măcar să lungească procesele pe care începuse să le piardă, ar fi meritat să rămână în joc. Dar acest idiot bătrân care știuse să ducă procesele până dincolo de puterile legii, fără să mai fi câștigat un caz de nici el nu mai știa când, își obligase clienții, pe care-i jecmănea, să fugă din țară, ca să nu se înfățișeze la tribunal. Or asta o puteau face ei singuri, fără să fie apărați de Luca și asociații. Câinele avea, acceptă, o părere infectă despre acest zgârcit cu argumente tâmpești care era Luca, dar care era vina avocatului în afacerea cu Supergastronomul? Mateescu vorbea despre Luca de parcă avocatul ar fi murit, iar senatorul cu același nume de-abia-și mai trăgea sufletul. Câinele își privi ceasul, trecuse cu 24 de minute de miezul nopții. La ora asta, s-ar fi dus acasă și Mari încă l-ar mai fi așteptat, fără să-l întrebe unde fusese. Acum însă, ce era să mai facă? Comandă, mai mult de curiozitate, rață pekineză cu miere, castraveți acri și sos de soia cu usturoi. Asta era o rețetă chinezo-română. Nici un bucătar purist al adevăratei rațe pekineze n-ar fi amestecat mierea cu castraveții murați, nici sosul de soia cu mujdeiul de usturoi. Câinele își aminti de cele două săptămâni pe care le petrecuse în China, ca tânăr specialist în chimie alimentară, Mâncase atunci creier de maimuță care-i fusese adus într-un bol atunci când respinsese categoric invitația de a sparge țeasta maimuței ca să-i guste creierul. Tot atunci însă învățase că aproape orice putea fi bun de mâncat, inclusiv carnea de om în vremurile de foamete, cu condiția să știi să prepari acel orice. În privința rețetelor cu carne de om nu existau indicații înregistrate, ci doar povești de canibalism lipsit de sosuri acrișoare și de cruste dulci, caramelizate. În logica foametei, ceea ce contează nu mai e nuanțarea unei bucătării cu sosurile și cu secretele preparării cărnii de orice fel, ci haleala urgentă în care ori mănânci, ori ești mâncat.
Atunci însă Câinele începuse să se gândească la salamul cu soia și la cașcavalul făcut dintr-o rețetă originală, care aducea doar de la mare distanță cu cașcavalul adevărat, combinând secretele brânzei tofu cu un amestec de cașcaval rezultat din ceea ce mai rămânea din producția cașcavalului adevărat. Câinele încă se juca de-a mâncarea când brusc mâncarea a dispărut pentru a apărea doar din când în când, uneori sub forme insolite. Carnea de pui și de găină se transformase în gâturi, gheare și aripi, și în coșuri de piept de pui curățate bine de carne. Din carnea de vacă nu mai rămăseseră nici măcar oasele, fiindcă pleca la export cu oase cu tot, iar din carnea de porc, ceea ce mai rămânea, când rămânea, începea de la picioarele tăiate din scurt, atât de scurt, că nu rămâneau din ele decât copitele și o bucată de picior fără carne. La institutul lui de chimie alimentară, Câinele se lupta cu exportul de tot ce se putea mânca, încercând să facă din resturile de carne de porc un soi de șuncă de Praga, și din zerul brânzeturilor care plecau nu se știe unde, un cașcaval cât de cât mâncabil, într-o țară în care brânza de tofu n-avea nici o tradiție, chiar dacă începuse să se consume carne chinezească la conservă, iar din penițele de aur venite ca rezerve ale penițelor stilourilor chinezești se făceau verighetele unor căsătorii ai căror protagoniștii n-aveau aur în casă și cercei pentru urechile fetelor care încă nu învățaseră să spună mama.
Rața pechineză à la București mirosea interesant, dar Câinelui nu-i venea s-o guste. Dacă Mateescu voia s-o rupă cu Luca, asta era, până la urmă, treaba lor. Nu-l privea, dar nu înțelegea de ce trebuia ca el să devină martor fără voie la chestia asta. Evanghelistul își răsucea trabucul între degete. N-avea nimic împotriva bătrânului avocat, dar existau persoane, în lumea sensibilă a afacerilor, care se mirau pe față că el avea relații cu zaharisitul de Luca. Iar câțiva dintre cunoscuții lui care erau reprezentați de Luca și asociații în procese care nu se mai terminau, începuseră să se uite chiorâș la el. Partea cea mai neplăcută însă era că la cocktailuri Luca se ținea după el, fiindcă nimeni nu-l mai băga în seamă. Și chiar dacă îi spusese că el nu se ducea la sindrofii să fie văzut, ci ca să mai schimbe o vorbă cu cei cu care făcea afaceri, Luca dădea din cap cu gravitatea lui stupidă, se ducea să mai ia un sendviș sau să-și umple paharul cu șpriț, și după cel mult cinci minute apărea din nou lângă el. Mateescu îi găsise o însoțitoare, care-l pândea pe Luca la intrare și-l lua în primire, o damă de vreo 30 de ani, divorțată, care avea o afacere cu legume, cam dubioasă, dar prosperă. Mateescu îi făcuse o reducere la transport, cu tirurile lui, cu condiția ca doamna Matache să-l țină pe Luca la distanță de el. Ceea ce nu luase în calcul era că Luca găsise astfel un motiv suplimentar să-l vâneze, pentru a-i demonstra tinerei sale admiratoare că avea prieteni importanți, adică pe el. Câinelui îi veni să râdă, deși Evanghelistul își răsucea cu năduf trabucul între degete și, ca să-și anestezieze iritarea, ducea tot mai des paharul la gură. La mesele din jurul lor se vorbea din ce în ce mai tare. În locul clienților care plecaseră la miezul nopții, apăruseră noctambulii. Unii își prelungeau aici chefurile de care se apucaseră în altă parte. Alții se pregăteau să le înceapă. Mateescu se întorcea din când în când să-i vadă. Câinele nu se simțea la largul lui. Chiar dacă masa lor nu era la vedere, mai venea câte unul cu paharul în mână, să dea noroc cu Gastronomul și cu domnul, mă scuzați de deranj.
Când se sui în taxi, pe la două noaptea, îi spuse șoferului unde voia să ajungă. Nu știa ce număr avea blocul unde se mutase. Îi dădu trei puncte de reper: pe Splai, între Tribunalul mare și Operetă. Taximetristul îi replică politicos că Opereta nu era pe Splai. Fosta Operetă! dădu Câinele să-l lămurească, dar șoferul nu auzise decât de asta nouă, de lângă Teatrul Național. Câinele nu găsi de cuviință să-i explice taximetristului că se mutase de-o zi la această adresă. Descoperiră blocul. Taximetristul îi ură distracție plăcută. Nu-l contrazise. În apartament îl întâmpinară mirosurile lăsate în urmă de fostul proprietar și în bucătărie o liotă de gândaci dezorientați. Acceptă că Alina avea dreptate, trebuia să zugrăvească, fiindcă nu se mutase într-un hotel de două stele. Ar fi preferat celălalt apartament, în care erau poate și gândaci, dar cel puțin avea un miros mai primitor. Proprietarii încă nu plecaseră în Canada. Câinele făcu un duș scurt, apoi se întinse pe patul uriaș în care adulmecă parfumul Alinei, înainte de a adormi.
Îl treziră zgomotele dimineții, claxoane și strigăte de șoferi, care erau cam la fel cu cele pe care le auzea acasă în Militari, doar că sunau altfel, mai cu arțag, deși aici nu era o intersecție, ci doar o lungă coadă de mașini care se îndreptau lent spre Piața Unirii, în timp ce pe partea cealaltă a covatei de beton în care mai degrabă zăcea apa Dâmboviței, se vedea altă coadă de mașini care se mișcau la fel de lent, dar în sens invers. Plus senzația stranie că se afla pe malul mării, din cauza pescărușilor care țipau în zbor, deasupra apei verzui a râului.
Era oricum indispus. Mateescu îi spusese că ar fi fost mai bine dacă ar fi renunțat la premiile pe care voia să le dea cititorilor revistei. Nu se certaseră, dar se despărțiseră cu un la revedere rece. Câinele ar fi înțeles dacă Evanghelistul i-ar fi spus că nu reușise să facă rost de mașinile pe care i le promisese de la eventualii sponsori cu care făcea afaceri, dar nu că mai reflectase și că această idee nu i se părea potrivită. Adică, să ne înțelegem, nu că ar fi fost rea, dar venea într-un moment în care ar fi putut fi interpretată ca un semn că revistei nu-i mergea bine. Câinele, care băuse suficient, încât să-i sară țandăra, dar nu atât de mult ca să se ia la ceartă cu Evenghelistul, îi spusese că în acest caz se va descurca singur. Dar ceea ce i se păruse în timpul nopții o treabă simplă, acum îl făcea să admită că va trebui să scoată bani din buzunar pentru nenorocitele astea de mașini. Să încerce să ia banii din veniturile revistei, fără să-l aibă pe Mateescu de partea lui, ar fi fost o prostie. Luca ar fi început imediat să atragă atenția asupra unor cheltuieli nesăbuite. Pe votul Nanei nu mai era sigur și chiar dacă ea ar fi mers pe mâna lui, ar fi fost învins de votul de aur al lui Mateescu.
Când ajunse la redacție le convocă pe Alina și pe Valeria să le anunțe că anunțul cu premiile era bătut în cuie, dar că, ținând seamă de profilul cititorilor Supergastronomului, nu vor mai merge pe mașini care ar putea să depășescă aspirațiile lor, ca să nu ne trezim că în loc să-i atragem pe cititori cu aceste premii să-i facem să creadă că odată cu schimbarea de look a revistei, ne-am schimbat și target-ul și că vrem să ne adresăm unor cititori care visează la mașini de lux, în timp ce publicul nostru e alcătuit din persoane care vor să afle cum să le coste mai puțin o masă festivă și unde găsesc haine care să fie și la modă, și să nu coste mult. Alina, care era la curent cu negocierile lui cu Evanghelistul, tăcu. Valeria însă începu să-l bată la cap cu trăsătura aspirațională a cititorilor care s-ar fi simțit mult mai recompensați în așteptările lor de niște mașini premium decât de unele pe care și le-ar fi putut cumpăra și ei în leasing. Ideea acestor premii era să-i facă pe cititori să viseze la o altă condiție, cu care să asocieze revista. Dacă Supergastronomul le oferea un vis pe care și-l puteau împlini și singuri, cu un credit la bancă, unde mai era partea miraculoasă a visului? Dar dacă premiile astea n-ar mai fi existat, o contră Cîinele, unde ar mai fi fost visul? Era o variantă, se dezmetici Valeria, dar cum ar mai fi demonstrat Supergastronomul că în timp ce alte publicații dispăreau sau intraseră în agonie, noi ne putem permite să oferim super-premii cititorilor noștri? – Simplu, fiindcă noi ne permitem, totuși, să le dăm premii, în timp ce alții dispar. În timp ce vorbea cu ele, Câinele își făcea socoteala că ar putea fi nevoit să ofere aceste premii din buzunarul lui, ceea ce, oricât de mult ar fi crescut vânzările revistei, îi dădea deocamdată o gaură de peste 100 000 de dolari în economiile lui. Alina comentă că asta era ca și cum, în loc să încerce să cumpere revista, Câinele se mulțumea să-i crească prețul de vânzare din banii lui. Când se află în redacție că el va fi sponsorul acestor premii, începură ciocăniturile în ușa biroului său și capete băgate prin ușă înainte ca el să zică Intră! – Șeful, sunteți tare! Plus cele câteva voci, mai sfioase, care-l întrebau dacă puteau pune ceva bani în acest pariu al premiilor. Câinele le explică, pe rând, că asta nu era o afacere pe acțiuni, ci riscul său personal, fiindcă avea încredere în revistă. Fotografa interveni sceptică: – Și dacă pierzi!? – N-o să pierd! o liniști, deși, admise, și asta era posibil. Cu fotografa niciodată nu știa când gafează și când spune răutăți din cinism. Juja, care se săturase de pseudonimul Sabina, era o artistă, dar câteodată îl enerva cu libertățile ei extraprofesionale. Ce-i venise să-i cobească?! Asta nu-l împiedică să-i ceară sfatul asupra culorii mașinilor și să-i spună că trebuia să-și pună toată imaginația la bătaie când o să le pozeze, încât să facă din ele visul accesibil al tuturor cititorilor revistei. Fotografa se așezase în poziția lotus pe mocheta din biroul lui: cea mai scumpă trebuia să fie de un vișiniu închis și să facă ape… – Adică un vișiniu metalizat, o întrebă. – Cum i-o fi zicând, ridică ea din umeri. Pe a doua o vedea într-un albastru azuriu, iar cea de-a treia, de un verde sclipitor, ca o aluzie la mașinile englezești interbelice pe care nu-și permitea oricine să le cumpere. Dar asta era așa o ipoteză…
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească