Soția 22/ de Melanie Gideon

Alice Buckle are, după standardele clasei de mijloc, tot ce-i trebuie unei femei de 45 de ani: un soț arătos care lucrează în publicitate, doi copii deștepți și simpatici, câteva prietene de nădejde, ba chiar și o slujbă part-time la o școală, ca profesoară de teatru pentru cei mici. Totuși, Alice se simte neîmplinită și i se pare că viața ei a ajuns într-un impas. În acest context este selectată pentru a participa la o cercetare sociologică despre căsătorie, sub formă de chestionar. Devenită Soția 22, Alice intră într-o relație online tot mai strânsă cu cercetătorul care se ocupă de ea, Cercetător 101. Dependentă de acest intim dialog virtual, Alice înțelege că va trebui să ia o decizie extrem de importantă, care îi va afecta întreaga viață.

“Fanii chick-lit vor vrea să fugă acasă de la slujbă, să-și arunce pantofii, să-și prepare cocktailuri picante și să se pună pe citit acest spumos roman de debut… Își merită locul cu prisosință în canonul literaturii de gen, alături de Jurnalul lui Bridget Jones.” – Library Journal

Melanie Gideon este autoarea biografiei The Slippery Year: A Meditation on Happily Ever After, considerată cea mai bună carte din 2009 în clasamentul San Francisco Chronicle și National Public Radio, și un bestseller pe listele New York Times. De asemenea, este autoarea a trei romane pentru tineri. Soția 22 a fost tradusă în 29 de limbi și face parte dintr-un proiect de ecranizare al companiei Working Title Films.

Melanie Gideon a scris pentru New York Times, San Francisco Chronicle, More, Shape, Marie Claire, The London Times, The Daily Mail și alte publicații.

“Alcătuită dintr-o țesătură de narațiune clasică, e-mailuri, discuții pe Facebook și alte mijloace digitale de comunicare, cartea lui Melanie Gideon este confesiunea sinceră a unei femei care se luptă să-și împace propriile dorințe cu responsabilitățile pe care le are, precum și un studiu actual despre intimitatea și anonimatul oferite de mediile online. Având personaje bine conturate și o poveste emoțională subtilă și nuanțată, Soția 22 e un debut cu adevărat convingător.” – Publishers Weekly

Mă uit în oglinda din baie și mă întreb de ce nu mi-a spus nimeni că pleoapa mea stângă a ajuns să semene cu o mică glugă. Multă vreme am arătat mai tânără decât eram. Iar acum, dintr-odată, toți anii s-au adunat și îmi arăt vârsta – patruzeci și patru de ani, posibil mai mult. Ridic cu degetul pielea în exces și o mișc de colo-colo. Există vreo cremă pe care s-o cumpăr? Ce-ar fi să-mi injectez în pleoape ceva care să le ridice?

– Ce-ai pățit la ochi?

Peter vâră capul în baie și, cu toate că mă enervează să fiu spionată, mă bucur să văd fața pistruiată a fiului meu. La doisprezece ani, nevoile lui sunt încă mici și ușor de îndeplinit: boxeri Eggos and Fruit de la Loom – din cei cu betelie de bumbac.

– De ce nu mi-ai spus? zic.

Mă bizui pe Peter. Suntem apropiați, mai ales în materie de ferchezuială. Avem o înțelegere. El e responsabil cu părul meu. Îmi spune când mi se văd rădăcinile ca să pot să-mi fac programare la Lisa, coafeza mea. Iar eu, în schimb, sunt responsabilă cu mirosul lui. Am grijă să nu emane unul. Din motive necunoscute, băieții de doisprezece ani nu simt duhoarea care apare la subrațul lor. Peter se prezintă dimineața la inspecție, cu brațul ridicat, mișcând subsuoara ca să prind un damf. “Duș”, spun aproape întotdeauna. Mai și mint, dar rar, și spun: “Ești în regulă”. Un băiat trebuie să miroasă a băiat.

– Ce să-ți spun?

– Despre pleoapa mea stângă.

– Care? Aia care îți atârnă pe ochi?

Mârâi.

– Doar un picuț.

Mă uit iar în oglindă.

– De ce n-ai spus nimic?

– Păi, tu de ce nu mi-ai spus că Peter înseamnă penis în argou?

– Ba nu.

– Ba da, clar. Un peter și două bile?

– Îți jur că n-am mai auzit în viața mea expresia asta.

– Mă rog, acum înțelegi de ce îmi schimb numele în Pedro.

– Ce s-a întâmplat cu Frost?

– Asta a fost în februarie. Eram la capitolul despre Robert Frost.

– Iar acum drumul a deviat și vrei să fii Pedro? întreb.

În gimnaziu, mi s-a spus, copiii fac experimente cu identitatea lor. Treaba noastră, ca părinți, este să-i lăsăm să încerce să fie diverse persoane, dar e greu să ții pasul. Frost într-o zi, Pedro a doua zi. Slavă Domnului că Peter nu e EMO, sau corect e IMO? Habar n-am ce înseamnă EMO/IMO – din câte știu e un curent gotic la modă printre adolescenți, băieți duri care își vopsesc părul negru și își conturează ochii cu dermatograful, și nu, Peter nu e așa. Peter e un romantic.

– Bine, spun. Dar la Peder te-ai gândit? E versiunea norvegiană a lui Peter. Avem niște bandă adezivă? Scotch?

Vreau să-mi lipesc pleoapa cu scotch, să văd cum ar arăta dacă aș rezolva problema.

– Îmi place pleoapa ta căzută. Te face să semeni cu un câine.

Îmi cade falca. “Știi ce? Asta chiar m-a enervat.”

– Nu, cu Jampo, spune el.

Peter se referă la corcitura noastră de doi ani, jumătate spaniel tibetan, jumătate Dumnezeu știe ce; un Mussolini de câine de șase kilograme, hiperagitat, care își mănâncă propriul caca. Scârbos, da, dar convenabil, dacă stai să te gândești. Nu mai trebuie să umbli cu pungile alea de plastic după tine.

– Lasă-l, Jampo, jigodie ce ești! strigă Zoe de la parter.

Auzim câinele alergând ca apucat pe parchet, foarte probabil rostogolind un sul de hârtie igienică, care, după caca, e mâncarea lui preferată. Jampo înseamnă “blajin” în tibetană, ceea ce bineînțeles că s-a dovedit a fi total opusul personalității câinelui, dar nu mă deranjează; prefer un câine vioi. Timp de un an și jumătate a fost ca și cum am fi avut iar în casă un copilaș care începe să umble, și mi-a plăcut la nebunie. Jampo e

bebelușul meu, al treilea copil pe care n-am să-l am niciodată.

– Trebuie dus afară. Vrei să-l scoți tu, iubitule? Eu trebuie să mă pregătesc pentru deseară.

Peter face mutre.

– Te rog.

– Bine.

– Mulțumesc. Hei, stai, înainte să pleci, avem niște scotch?

– Nu cred. Totuși, am văzut niște bandă de lipit țevi în sertarul cu mărunțișuri.

Mă uit cu atenție la pleoapă.

– Îmi mai faci o favoare?

– Care? oftează Peter.

– După ce plimbi câinele, vrei să-mi aduci banda pentru țevi?

Dă din cap.

– Ești cel mai bun fiu pe care-l am.

– Sunt singurul tău fiu.

– Și ești cel mai bun și la matematică, spun, sărutându-l pe obraz.

“Business elegant” a spus William, așa că scot vechiul meu costum roșu-aprins Ann Taylor. În anii ’90, când și eu lucram în publicitate, acesta era costumul meu “de forță”. Îl îmbrac și mă uit în oglinda cea mare. Costumul pare cam demodat, dar poate că, dacă îmi pun colierul masiv de argint pe care mi l-a dăruit Nedra anul trecut de ziua mea, nu o să se observe că a văzut și zile mai bune. Am cunoscut-o pe Nedra Rao acum cincisprezece ani la un grup de joacă “Eu și mami”. E cea mai bună prietenă a mea și, întâmplător, este și unul dintre cei mai buni avocați de divorț din statul California, pe care pot întotdeauna să contez că-mi dă gratis un sfat foarte util, foarte sofisticat, de 425 de dolari pe oră, și asta fiindcă mă iubește. Încerc să văd costumul cu ochii Nedrei. Știu

exact ce ar spune, cu accentul ei șic, englezesc: “Sper că glumești, iubito!” Din păcate, n-am în dulap nimic altceva care să poată fi catalogat drept “business elegant”. Îmi pun pantofii de lac și cobor la parter.

Pe canapea, cu părul lung, șaten, prins la spate într-un coc încâlcit, stă Zoe, fiica mea de cincisprezece ani. Când și când (în prezent, nu) este o vegetariană obsedată de reciclare și producătoarea propriului balsam organic de buze (mentă și ghimbir). Ca majoritatea fetelor de vârsta ei, e și o “fostă” de profesie: fostă balerină, fostă chitaristă și fostă iubită a fiului Nedrei, Jude. Jude e oarecum faimos pe la noi. A reușit să ajungă în runda de la Hollywood a emisiunii American Idol și pe urmă a fost eliminat deoarece “cântă ca un eucalipt de Califonia în flăcări, care trosnește și sfârâie și explodează, dar, până la urmă, nu e o specie indigenă, nu e deloc o specie indigenă”.

Eu țineam cu Jude, toți țineam, fiindcă nu a fost eliminat nici din prima, nici din a doua. Dar pe urmă, chiar înainte de Hollywood, faima bruscă i s-a suit la cap, a înșelat-o pe Zoe și apoi i-a dat papucii, frângându-i astfel inima fetei mele. Lecția? Să nu-ți lași niciodată adolescenta să iasă cu fiul celei mai bune prietene a ta. Mi-au trebuit luni întregi, adică lui Zoe i-au trebuit, ca să-și revină. I-am spus Nedrei niște lucruri oribile

– lucruri de genul: “M-aș fi așteptat mai mult de la fiul unei feministe și băiat cu două mame”, pe care, probabil, n-ar fi trebuit să le spun. Eu și Nedra nu am mai vorbit o perioadă. Acum suntem bine, dar ori de câte ori mă duc acasă la ea, Jude este în mod

convenabil plecat.

Ador intervalul dintre 16:30 și 18:30. Zilele se măresc și, de obicei, în perioada asta a anului, casa e la dispoziția mea; Zoe are antrenament la volei, Peter fie exersează cu formația, fie e la fotbal, iar William rareori intră cu mașina pe alee înainte de șapte. De cum ajung acasă, deretic rapid prin casă, făcând ordine, împăturind haine, uitându-mă

pe corespondență, iar apoi pregătesc cina. E joi, așa că e seara cu un singur fel de mâncare: chestii precum lasagna sau musaca de cartofi. Nu sunt o bucătăreasă grozavă. Ăsta e sectorul lui William. El pregătește cina la ocazii speciale, cină care se alege, de obicei, cu o mulțime de oh-uri și ah-uri. Eu sunt mai mult o bucătăreasă rapidă, mâncărurile mele nu-ți iau ochii și nu sunt foarte memorabile. De exemplu, nimeni nu mi-a spus vreodată: “Vai, Alice, mai ții minte seara aia când ai făcut… la cuptor?” Dar sunt de nădejde. Am în repertoriu opt mâncăruri care sunt ușoare și rapide, și pe care le fac prin rotație. În seara asta fac marinată de ton. Bag cratița în cuptor și mă așez cu laptopul la masa din bucătărie ca să-mi verific e-mailurile.

De la: Netherfield Center <netherfield@netherfieldcenter.org>

Subiect: Sondaj despre căsnicie

Data: 4 mai, 17:22

Către: alicebuckle <alicebuckle@rocketmail.com>

Stimată Alice Buckle,

Vă mulțumim pentru interesul dumneavoastră față de studiul nostru și pentru că ați completat chestionarul preliminar. Felicitări! Vă informăm cu bucurie că ați fost selectată să participați la studiul elaborat de Netherfield Center – Căsnicia în secolul XXI. Ați întrunit cu succes trei dintre criteriile inițiale de includere în acest studiu: căsătorită de mai mult de zece ani, copii de vârstă școlară și monogamă.

După cum v-am explicat în chestionarul preliminar, studiul acesta va fi anonim. Pentru a vă proteja anonimatul, acesta este ultimul e-mail pe care vi-l trimitem la alicebuckle@rocketmail.com. Ne-am luat libertatea să înființăm un cont Netherfield Center pentru folosința dumneavoastră. Adresa dumneavoastră de e-mail în scopurile studiului este Soția22@netherfieldcenter.org, iar parola este 12345678. Vă rugăm să intrați cu primul prilej pe pagina noastră de internet pentru a schimba parola.

De acum înainte, întreaga corespondență va fi trimisă la adresa Soția 22. Ne cerem scuze dacă pseudonimul sună prozaic, dar este spre binele dumneavoastră. Doar ștergându-vă numele adevărat din evidențele noastre vă putem oferi confidențialitate

deplină.

Un cercetător a preluat cazul dumneavoastră și veți primi în scurtă vreme vești de la el. Vă asigurăm că toți cercetătorii noștri sunt foarte competenți.

Suma de 1 000 dolari vă va fi plătită la încheierea sondajului.

Vă mulțumim din nou pentru participare. Vă puteți mândri cu faptul că, alături de un grup de bărbați și femei selectat cu grijă din toată țara, participați la un studiu important

care ar putea foarte bine să schimbe felul în care este văzută instituția căsătoriei.

Cu stimă,

Netherfield Center.

Intru rapid pe noul cont Soția 22.

De la: cercetător 101 <cercetător101@netherfieldcenter.org>

Subiect: Sondaj despre căsnicie

Data: 4 mai, 17:25

Către: Soția 22 <Soția22@netherfieldcenter.org>

Stimată Soție 22,

Permiteți-mi să mă prezint: sunt Cercetătorul 101 și sunt persoana care vă va acorda puncte în cadrul studiului Căsnicia în secolul XXI. Mai întâi, pregătirea mea. Am un doctorat în asistență socială și un masterat în psihologie. Sunt cercetător în domeniul studiului căsniciei de aproape două decenii.

Sunt sigur că vă întrebați care sunt regulile jocului. În esență, sunt oricând la dispoziția dumneavoastră. Sunt fericit să vă răspund la orice întrebare sau să rezolv orice îngrijorare pe care ați putea-o avea pe parcurs.

În continuare este atașat primul chestionar. Întrebările vă vor fi trimise într-o ordine aleatorie; asta se face intenționat. S-ar putea ca unele întrebări să vi se pară atipice, iar unele întrebări nu sunt despre căsnicie ca atare, ci de natură mai generală (despre trecutul dumneavoastră, studii, experiență de viață etc.); vă rog să vă străduiți să răspundeți la toate întrebările. Vă sugerez să completați repede chestionarul, fără să vă gândiți prea mult la el. Noi am constatat că acest gen de răspuns la foc rapid are ca rezultat răspunsuri extrem de sincere. Aștept cu nerăbdare să lucrez cu dumneavoastră.

Cu stimă,

Cercetător 101

Înainte să accept sondajul preliminar, am căutat pe Google Netherfield Center și am descoperit că este afiliat la UCSF Medical Center. Datorită reputației grozave a UCSF, l-am completat și l-am expediat fără să stau pe gânduri. Ce rău să fie în a răspunde la câteva întrebări? Dar acum că am fost acceptată în mod oficial și că, în plus, mi s-a alocat un cercetător, mă gândesc mai bine dacă ar trebui sau nu să particip la un sondaj anonim. Un sondaj la care, probabil, nu trebuie să spun nimănui (nici măcar soțului meu) că particip.

Inima îmi bate în piept ca o tobă. Faptul că am un secret mă face să mă simt ca o adolescentă. O femeie tânără care are încă totul în fața ei – sâni, orașe străine, perspectiva a o mie de veri, ierni și primăveri de trăit.

Deschid chestionarul înainte să-mi pierd curajul.

1. Patruzeci și trei, nu, patruzeci și patru.

2. Din plictiseală.

3. O dată pe săptămână.

4. “Acceptabil” spre “mai bine decât majoritatea”.

5. Stridii.

6. Acum trei ani.

7. Uneori îi spun că sforăie când nu sforăie ca să doarmă în camera de oaspeți și să pot avea patul numai pentru mine.

8. Ambien (din joi în Paști), tablete de ulei de pește, multivitamine, B-complex, calcium, vitamina D, gingko biloba (pentru agerimea minții, mă rog, de fapt pentru memorie fiindcă oamenii îmi tot spun: “E a treia oară când întrebi asta!”)

9. O viață cu surprize. O viață fără surprize. Vânzătoarea de la 7-11 care își linge degetul ca să separe teancul de pungi de plastic și pe urmă atinge cu degetul lins, încă umed, chipsurile mele de cartofi cu sare și oțet și apoi vâră chipsurile mele de cartofi în punga de plastic linsă anterior, lăsându-și astfel de două ori saliva pe cumpărătura mea.

10. Sper.

11. Cred.

12. Când și când, dar nu fiindcă m-am gândit vreodată serios la asta. Sunt genul de persoană căreia îi place să-și închipuie ce e mai rău, în felul ăsta ce e mai rău nu poate să mă ia niciodată prin surprindere.

13. Puii.

14. Face o vinegretă uimitoare. Nu uită să schimbe bateriile de la alarmele de fum din șase în șase luni. Știe să facă reparații minore la țevărie, astfel că, spre deosebire de majoritatea prietenelor mele, eu nu a trebuit niciodată să angajez pe cineva ca să repare un robinet care picură. În plus, arată foarte bine cu pantalonii Carhartt. Știu că evit să răspund la întrebare – nu știu de ce. Dă-mi voie să revin asupra acestei întrebări.

15. Necomunicativ. Disprețuitor. Distant.

16. Leul, vrăjitoarea și șifonierul.

17. Suntem împreună de nouăsprezece ani și trei sute și ceva de zile, ceea ce după părerea mea e foarte, foarte bine.

E ușor. Prea ușor. Cine-ar fi zis că spovedania poate provoca un astfel de aflux de dopamină?

Ușa din față se deschide brusc la perete și Peter răcnește:

– Eu sunt primul la baie!

Are oroare să se ducă la toaletă la școală, așa că se ține toată ziua. Închid laptopul. Și ăsta este momentul meu preferat din zi: când casa pustie se umple iar și, într-o oră, toată ordinea pe care am făcut-o dispare. Dintr-un motiv oarecare, asta îmi face plăcere. Satisfăcătoarea inevitabilitate a tuturor lucrurilor.

Zoe intră în bucătărie și se strâmbă.

– Marinată de ton?

– O să fie gata în cincisprezece minute.

– Am mâncat deja.

– La antrenament la volei?

– Mama lui Karen a oprit în drum spre casă și ne-a cumpărat burrito.

– Deci și Peter a mâncat?

Zoe dă din cap și deschide frigiderul.

Oftez.

– Ce cauți? Parcă numai ce ai mâncat.

– Nu știu. Nimic, spune ea, închizând ușa.

– Hopa! Ce ți-ai făcut la păr? întrebă Peter, intrând în bucătărie.

– O, Doamne, am uitat! Una dintre puștoaicele mele a făcut pe coafeza. Mi s-a părut cam Audrey Hepburnesc. Nu?

– Nu, spune Zoe.

– Nu, repetă Peter.

Îmi scot elasticul din păr și încerc să mi-l netezesc.

– Poate dacă l-ai pieptăna când și când… spune Zoe.

– De ce e toată lumea așa înnebunită după pieptănat?

Ca să știi și tu, există anumite tipuri de păr care nu trebuie niciodată pieptănate. Trebuie să le lași, pur și simplu, să se usuce în mod natural.

– Îhî, spune Zoe, înșfăcându-și rucsacul. Am o tonă de teme. Ne vedem în 2021.

– O jumătate de oră de Modern Warfare înainte de lecții? întreabă Peter.

– Zece minute, spun.

– Douăzeci.

– Cincisprezece.

Peter își aruncă brațele în jurul meu. Cu toate că are doisprezece ani, tot mai primesc când și când îmbrățișări. După câteva minute, din camera de zi răzbat zgomote de

arme și bombe.

Îmi țârâie telefonul. E un mesaj de la William. Scuze.

Cină client. Ne vedem pe la 10.

Deschid laptopul și apăs pe SEND.

Din volumul Soția 22 de Melanie Gideon, în pregătire la Editura Trei, în Colecția Fiction Connection. Traducere din limba engleză de Lidia Grădinaru.