“Există oameni a căror acuplare poate să răstoarne ordinea lumii. Iată o carte ce se inspiră liber din viața unor personaje istorice care au zguduit epoca lor și care n-au scutit-o de zgâlțâieli nici pe a noastră.” Acesta este incipitul unui roman* puternic, zguduitor ca și personajele care îl animă, scris de un om de știință excentric, care face literatură ca să-și verifice teoriile bizare și la care lumea academică privește cu prudență, atunci când nu o face cu iritare.
Autorul, Tobie Nathan (născut în 1948 la Cairo), este profesor universitar (a predat psihologie clinică și patologică la Université Paris VIII), diplomat și scriitor (aflat acum la al șaselea roman). Este cel mai cunoscut reprezentant al etnopsihiatriei franceze, disciplină care propune o nouă viziune a pacientului (privit în strânsă legătură cu universul său familial și cultural) și care dezvoltă reabilitarea “terapiilor tradiționale”.
Spre a face față problemelor de care se izbesc populațiile imigrate, etnopsihiatrul ia cât se poate de în serios explicațiile “tradiționale” ale răului, bolii și nefericirii, elemente care, în cultura lor de origine, sunt imputabile unor “prezențe” malefice nonumane. Teoria lui Nathan este că se cuvine conferită o egală legitimitate atât practicilor terapeutice ale societăților industriale avansate cât, și celor provenite din societățile tradiționale. Desigur, în Franța raționalistă, un personaj cum este Nathan, la costum și cravată impecabile, dar cu brățări la mâini, care recomandă medicilor să trateze un copil autist de origine africană ducând-l la vraci (acesta îl va scufunda în pântecele aburind ale unui berbec proaspăt tăiat) și făcându-i circumcizie, nu poate părea, chiar dacă pacientul este vindecat, decât o ciudățenie. Iar eficiența sa – o potriveală iluzorie. Poate de aceea, Tobie Nathan a renunțat să mai predice medicina la Paris și a plecat în Guineea, ca atașat cultural, unde scrie pătimaș literatură, ca mulți alți reprezentanți ai diplomației franceze.
“Cine l-a ucis pe Arlozoroff?”, expresia care dă titlul ultimului său roman, reprezintă, în Israel, o formă uzuală de a spune, în legătură cu orice problemă, că nu există niciun răspuns. O întrebare la întrebare, care duce spre o fundătură.
Dar, de fapt, cine este, cine a fost Arlozoroff? Un personaj politic de primă mărime din Palestina de dinaintea creării statului Israel, un lider de stânga, dușman al dreptei sioniste a unui Begin, un politician care s-a ocupat cu “recuperarea” unui număr cât mai mare de evrei amenințați deja de ascensiunea nazismului. Pe 16 iunie 1933, la șase luni după ce Hitler ajunsese în fruntea cancelariei Reich-ului, Arlozoroff este asasinat pe o plajă din Tel Aviv. Cine a schimbat istoria, curmând viața și cariera celui ar fi putut deveni întâiul președinte al statului Israel? Rivalii săi israelieni, palestinienii (deja deveniți ostili implantărilor cu populație evreiască) sau oamenii lui Goebbels, care aflase că Arlozoroff fusese, cu ani înainte, amantul Magdei, fostă Friedlander, fostă Quandt, actuală doamnă Goebbels. Deslușind ițele istoriei și analizând toate aceste posibilități, Tobie Nathan povestește întâi de toate traseul de electrocardiogramă al iubirii pătimașe dintre Magda (care avea să se sinucidă în buncărul lui Hitler după ce își va fi omorât cei cinci copii) și liderul israelian, ajungând în prezent, în lumea lui Sderot Ben Gourion și lui Frishman, întorcându-se apoi la disperările Shoah-ului și ale luptelor din Orientul Apropiat, fără să uite să poposească în înalta lume germană a finanțelor antebelice.
Un zigzag de personaje, de rase și de mentalități, cu accente de nebunie personală (iar Nathan chiar se pricepe la asta) și de erotism învăluitor, un roman după lectura căruia rămâne șfichiuitoare în memorie nu numai atmosfera, ci și o suită de portrete-reper, între care se detașează cele ale sinistrului Joseph Goebbels și enigmaticei sale soții, Magda.
*) Tobie Nathan, Qui à tué Arlozoroff?, ed. Grasset, 426 p., 20,90 euro
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București, Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.