Într-o țară din Balcani, care se reface după ani de conflicte, Natalia, o doctoriță tânără, sosește într-o misiune de binefacere la un orfelinat de pe țărmul mării. Încă dinainte ca ea și prietena ei de-o viață, Zóra, să înceapă să-i vaccineze pe copiii aflați acolo, Natalia se simte înconjurată de superstiții și secrete din trecut. Secrete pe care gazdele ei pline de viață aleg să nu i le dezvăluie. Secrete despre niște dezgropări ciudate în podgoriile din zonă. Secrete ce sălășluiesc chiar în natură.
Dar Natalia se mai luptă și cu un dureros secret personal: împrejurările inexplicabile ale morții recente a îndrăgitului ei bunic. Sub pretextul că merge să se întâlnească cu Natalia, bătrânul pornise într-o călătorie către un cătun uitat de lume, de care nimeni din familie nu avea habar, și murise acolo singur. Un medic renumit, bunicul știuse, fără îndoială, că era prea bolnav pentru o asemenea călătorie. Motivul plecării sale de acasă devine o enigmă pe care Natalia încearcă să o dezlege.
Tea Obreht s-a născut în anul 1985 în Belgrad, în fosta Iugoslavie, iar de la vârsta de doisprezece ani trăiește în Statele Unite ale Americii. Scrierile sale au fost publicate în The New Yorker, The Atlantic, The Harper’s și The Guardian, fiind incluse și în antologiile The Best American Short Sories și The Best American Nonrequired Reading. The New Yorker a inclus-o printre cei mai buni douăzeci de scriitori americani de până în patruzeci de ani.
3
SĂPĂTORII
În prima noapte acasă la Barba Ivan și Nada am dormit trei ore, după care cântecul greierilor mi-a pătruns în vise și m-am trezit sufocată de căldură. Patul meu era la fereastra de unde se vedea postata cu viță-de-vie din spatele casei și, prin ea, o semilună portocalie, coborând încet pe creasta dealului. Zóra zăcea cu fața în jos în așternuturile răvășite, iar picioarele îi atârnau peste marginea patului. Îi auzeam respirația șuierătoare de undeva dintre brațe, păr și perne. La parter, fetița tușea din nou, o tuse seacă, neterminată; în răstimpul dintre accesele de tuse se chinuia să adoarmă. Undeva, printre toate aceste zgomote, marea își azvârlea spuma valurilor pe plajă, de cealaltă parte a casei.
La câteva luni după aceea, când cele patruzeci de zile trecuseră de mult și începusem deja să pun lucrurile în ordine, tot mai adormeam sperând că o să-mi apară în vis și o să-mi spună ceva important. De fiecare dată rămâneam însă dezamăgită, pentru că, atunci când în sfârșit îl visam, stătea invariabil într-un fotoliu care nu era al nostru, într-o cameră pe care nu o recunoșteam, spunându-mi lucruri de genul: “Adu-mi ziarul, mi-e foame”, despre care știam chiar și în vis că nu însemnau absolut nimic. Dar în noaptea aceea încă nu învățasem să mă gândesc la el ca la un mort, nu apucasem să procesez niște informații care păreau să vină de la o distanță prea mare ca să simt că-mi aparțin și pe care n-am reușit să mi le apropii nici măcar când am început să mă gândesc la absența lui de acasă.
M-am gândit la cămara noastră. Era un dulap enorm montat în peretele bucătăriei, față în față cu chiuveta, cu uși care ajungeau până-n tavan, subțiri ca o coajă de ou, cu sacoșele din plastic de la brutăria lui Zlatan atârnate de mânerele interioare, bălăngănindu-se ori de câte ori deschideai ușa. Vedeam aievea cutia mare de făină a bunicii, alb cu albastru și cu un desen înfățișând un brutar mic și vesel, într-o bonetă de bucătar. Apoi, raftul de jos cu pungi de plastic și de cereale, cu recipientul de sare, castroanele de gătit, pungile portocalii și maro de cafea de la magazinul din colț. Iar mai sus, pe raftul din mijloc, patru castronașe de sticlă aliniate perfect: migdale, semințe de floarea-soarelui, nuci și pătrățele de ciocolată de menaj amăruie. Gustarea de regim a bunicului, pregătită din timp, cât să-i ajungă pentru încă trezeci și cinci de zile.
Săpătorii se întorseseră în vie. Nu-i vedeam prin întuneric, dar erau acolo, niște umbre prelungi mișcându-se în lumina slabă a unei singure lanterne ce părea să se mute mereu, cu excepția unor intervale scurte când cel care o ținea o punea jos ca să continue să sape, iar lanterna lumina atunci vița-de-vie până când săpătorii strângeau rândurile și o ascundeau privirii. Din când în când, câte un săpător tușea și, cât am rămas la fereastră, fetița a tușit și ea fără oprire.
Pe la patru dimineața m-am îmbrăcat și am coborât. Bis nu era pe nicăieri, dar mutrișoara lui, puțin turtită de o mână tremurătoare care-l mângâia, mă privea de sus, dintr-un desen atârnat deasupra suportului de umbrele, lângă ușa din spate. Pe biroul din camera de zi era un telefon vechi, cu disc și un receptor greu din alamă și os, cu numerele de pe disc șterse aproape complet. Mi-am scos din buzunar chitanța mototolită cu numărul de la clinica din Zdrevkov și am format. Prima oară am auzit ton de ocupat și asta mi-a dat speranțe. Mi-o imaginam pe recepționera din tura de noapte, cu fardul albastru strâns în pliurile pleoapelor, cu părul blond ciufulit, străduindu-se să rămână trează cu ajutorul unei convorbiri ispititor de interzise cu un iubit din străinătate. Dar când am format numărul din nou, a sunat și-a tot sunat, de data aceasta fără ca măcar să se închidă până ce n-am pus receptorul în furcă. După aceea m-am așezat pe canapea și am rămas acolo până când razele cenușii s-au strecurat prin golurile dintre obloane.
Când a izbucnit iar tusea, era plină și se auzea mai aproape. M-am gândit că fetița ieșise din camera ei, dar nu era în bucătărie sau la spălătorie și nici în celelalte camere de la parter care erau ticsite cu mobilă acoperită și miroseau a vopsea proaspătă. M-am ținut de balustradă ca să nu cad pe întuneric, pipăind peretele cu mâna de-a lungul treptelor care duceau la demisol. Jos, aerul era rece. Pe holul îngust, două uși deschise dădeau în niște camere goale, cu excepția paturilor și a unui talmeș-balmeș de lucruri: grămezi de pături pe podea, oale de fier strânse morman într-un colț, nenumărate scrumiere pline ochi cu mucuri de țigară. Lângă pat erau înșirate sticle de rakija și de bere; sticle cu un soi de lichior de plante; sticle cu gâtul lung, pline cu un lichid limpede în care se vedeau mănunchiuri de ierburi uscate. Bărbații erau plecați, la fel și băieții despre care vorbise Nada. Dar femeia cea tânără și fetița stăteau pe un fotoliu, lângă fereastră, în cea de-a doua cameră. Femeia dormea, cu capul pe spate, sprijinit de pernă. Avea și ea o traistă cu levănțică și o ținea pe fetiță la piept, înfășurată într-un cearșaf subțire care i se lipise de umeri și de genunchi ca o hârtie udă. Copila era trează și mă fixa cu privirea.
Se uita la mine ușor impertinent, fără teamă, și m-am pomenit intrând în cameră în vârfurile picioarelor. Simțeam deja mirosul de alcool, aroma tare și izbitoare de rakija de nucă în care fusese muiat cearșaful; încercau să-i scadă febra, să o calmeze răcind-o foarte rapid. Era o metodă învechită și riscantă cu care ne confruntaserăm de nenumărate ori la camera de gardă- mame tinere care nu se puteau descotorosi de leacurile învățate de la mamele lor.
M-am apropiat de femeie și mi-am pus dosul palmei pe fruntea fetiței. Era caldă, dar era căldura umedă a febrei care trecuse. Nu aveam de unde să știu când și dacă va izbucni din nou sau cât de mare fusese, dar tensiunea din ochii ei se risipise; nu și-a mai ridicat capul de la sânul mamei care dormea, ci mi-a aruncat doar o privire dezinteresată când am ieșit din cameră.
I-am așteptat pe săpători, dar a trecut o oră și nu s-au întors. Nu se simțea nici o mișcare, nici un semn de la cei ai casei. Fetița adormise, iar papagalul, care o vreme se foise în partea de jos a coliviei, se liniștise acum. În liniștea aceea nu se auzea decât țârâitul telefonului de la clinica din Zdrevkov, răsunând monoton la celălalt capăt al firului. În cele din urmă, sătulă de așteptat, mi-am luat halatul alb din cuier și am ieșit să caut drumul spre vie.
Nu aveam cum să urc panta din spatele casei lui Barba Ivan și a Nadei, așa că am pornit către nord, spre piață, unde, printre acoperișuri, se înălța clopotnița tăcută a mănăstirii. Era dis-de-dimineață, iar restaurantele și magazinele erau închise, grătarele reci, lăsând loc mirosului înțepător adus de mare. Am mers vreo jumătate de kilometru, timp în care nu am văzut decât case văruite din piatră, cu garduri de fier, ferestrele larg deschise și reclame luminoase care bâzâiau și pe care era scris în trei, patru limbi “Pensiune”. Am trecut de sala de jocuri electronice acoperită cu o copertină încărcată cu ace de pin, de sub care răzbătea un șuvoi de lumini galbene, roșii și albastre. Campingul din Brejevina era o întindere de iarbă uscată, luminată de razele lunii și îngrădită cu sârmă ghimpată.
Un canal din piatră verzuie ocolea tabăra și pe aici am luat-o și eu. Obloane verzi, ghivece cu flori la ferestre, ici-colo un garaj în care se zărea câte-o mașină acoperită cu prelată și uneori câteva găini cuibărite pe capotă; roabe pline cu bălegar, ciment sau cărămizi; vreo două instalații de eviscerare a peștelui și o mulțime de frânghii de rufe pe care spânzurau cearșafuri, tricouri și șosete prinse în cârlige; un măgar negru, cu botniță, care respira încet, legat de un copac în curtea cuiva.
La capătul canalului am găsit poarta spre podgorie. Nu era marcată, ruginise din cauza aerului sărat și dădea înspre niște dealuri calcaroase și o pantă acoperită cu chiparoși. Soarele se ridica încet, albind cerul de deasupra muntelui. Îi vedeam pe săpători mișcându-se printre vițe; unii își îndreptau din când în când spatele ca să se dezmorțească, își aprindeau țigări și căscau. Erau vreo șapte, opt bărbați cu lopeți, împrăștiați pe toată panta. Săpau care-ncotro, pe sub chiparoși și printre rândurile de vie, până sus pe creastă, unde terenul se umpluse de tufăriș, răscolind pământul umezit de rouă și lăsând impresia unei dezordini totale. Zgomotul lopeților, care cu o seară în urmă ajunsese până jos, în vale, parcă nu se mai auzea atât de tare aici. În față, sus pe deal, unul dintre bărbați cânta.
Urcam poticnit pe pământul moale și, la tot pasul, erau dâmburi și gropi. Începusem să mă obișnuiesc cu semiîntunericul și, când am intrat în vie, am dat peste un săpător, o namilă cu pălărie care ședea pe pământ, la câțiva metri de mine. Era întors cu spatele, rezemat în lopată, desfăcând ceva ce aducea cu o sticlă, iar când am deschis gura să-l salut, piciorul mi-a alunecat într-o groapă și am căzut.
Când a dat cu ochii de mine chinuindu-mă să ies din groapă, i s-a oprit respirația și s-a clătinat pe picioare, cu ochii holbați, buzele vinete și cu bărbia tremurându-i.
-Maică Precistă! a strigat bărbatul și mi-am dat seama că-și făcea cruce.
Preț de o clipă am crezut că o să mă pălească în moalele capului cu lopata. Țineam mâinile în sus și strigam cât puteam că sunt medic, sunt medic, să nu dea!
I-a trebuit un minut să-și revină, dar încă mai respira anevoie.
-Măiculiță, fir-aș al dracului! zicea el și își tot făcea cruci.
Agitația stârnită de întâlnirea noastră i-a făcut pe ceilalți săpători să vină într-un suflet la noi. Apăreau unul câte unul din vie, le vedeam capetele și lopețile, ici-colo câte-un braț, dar nu le deslușeam chipurile. Cineva s-a apropiat cu lanterna și lumina m-a orbit.
-O vezi? l-a întrebat pe unul dintre bărbați namila pe care-o speriasem. Duré, o vezi?
Vorbea cu un bărbat scund care apăruse din josul pantei.
-Am crezut c-ai găsit ceva, a mormăit omul.
Era slab. Avea niște urechi remarcabile, desprinse de conturul capului ca niște mânere de oală, iar sudoarea de pe față i se prelingea prin praful fin și galben care i se întărise în cutele din jurul ochilor și-al gurii.
-Măi, Duré, dar tu o vezi?
-E-n regulă, a spus Duré, bătându-l pe umăr pe bărbatul robust. E-n regulă! Apoi s-a întors către mine: Ce mama naibii cauți aici?
Nu aveam niciun răspuns.
-Chiar n-ai altceva mai bun de făcut decât să te târăști pe-aici în toiul nopții? Ce-i cu tine?
-Sunt medic, am bâiguit eu simțindu-mă penibil.
S-a uitat chiorâș la halatul meu alb- împroșcat acum cu pământ și cu încă ceva ce speram să nu fie decât noroi-, după care a clătinat din cap.
-Iisuse!
-Îmi pare rău, i-am spus namilei.
Mi-a răspuns cu un epitet local pe care nu l-am înțeles, dar care mai mult ca sigur nu însemna că îmi acceptase scuzele. Apoi și-a luat sticla și s-a îndepărtat bălăngănindu-se, bodogănind și tușind în felul acela înecăcios pe care-l auzisem și în casă. Bărbații care se strânseseră în jurul meu au început să se împrăștie, întorcându-se la postatele lor. Duré și-a șters mâinile murdare de pământ pe salopeta gri și și-a aprins o țigară. Nu părea să-l intereseze de ce mă aflam eu acolo sau de ce nu plecam și, într-un sfârșit, s-a întors și a luat-o la vale. L-am urmat printre rândurile de vie până ce și-a găsit lopata și am rămas în urma lui, privindu-l cum înfigea lopata în pământul tare.
Când alunecasem, căzusem în mâini, iar acum mi-am dat seama că erau julite, pline de sânge și că îmi intrase pământ pe sub piele.
-Ai un pic de apă? l-am întrebat pe Duré.
Nu avea apă, dar avea rakija. M-a privit în timp ce îmi turnam un căpăcel în palme.
-E de casă, mi-a spus.
Mirosea a caise și mă ustura.
-Sunt medic, am zis eu.
-Văd că tot repeți chestia asta, a spus Duré luându-și înapoi sticla. Eu sunt mecanic. Îl vezi pe Dubi de colo? E sudor. Unchiu-meu sapă-n rahat ca să nu moară de foame.
A desfăcut capacul sticlei și a dat-o peste cap.
-Stau la Barba Ivan, am continuat eu. Vreau să vorbesc cu tine despre fetiță.
-Ce-i cu ea?
-E fiica ta?
-Așa zice nevastă-mea.
A mai tras o dată din țigara care se făcuse aproape scrum între buzele lui, apoi a aruncat-o în grămăjoara de pământ de la picioarele sale.
-Cum o cheamă?
-Ce treabă ai tu cu ea?
A băgat sticla de rakija la loc în buzunarul salopetei gri, după care și-a smuls lopata de pe umăr, înfigând-o în pământ.
-Fetița e foarte bolnavă, i-am spus.
-Serios? a șuierat Duré. Ia ascultă la ea- ce-oi crede tu că fac eu aici, sport de întreținere?
Mi-am vârât mâinile în buzunare și am privit cum alunecă soarele pe vârful dealurilor din depărtare. Nada nu se înșelase în legătură cu ceilalți copii- doi băieței care nu aveau mai mult de nouă ani și care săpau împreună cu ceilalți bărbați, albi la față, cu ochii încercănați și umflați. Își treceau o țigară de la unul la altul. “Bunicul le-ar rupe urechile” m-am gândit și, în aceeași clipă, dându-mi seama că nu mai aveam cum să-i povestesc, am rămas încremenită, înconjurată de nori de praf și de greierii care scârțâiau melancolic pe panta cu chiparoși.
-Câți ani au copiii de colo? l-am întrebat pe Duré.
-Sunt ai mei, mi-a răspuns fără să se oprească din săpat.
-Fumează!
Unuia din ei îi curgea o dâră verzuie dintr-o nară și, în timp ce săpa, și-o ștergea din când în când cu limba.
-Sunt și ei bolnavi?
Duré și-a înfipt brusc lopata în pământ, și-a îndreptat spatele și m-a privit.
-Nu e treaba ta! a strigat.
-Nu e o simplă răceală. Pare ceva serios – fetița ar putea avea tuse măgărească, bronșită. Dacă face pneumonie?
-N-o să facă!
-A fost la doctor?
-N-are nevoie.
-Dar băieții, nici ei n-au nevoie?
-O să fie bine, a răspuns el.
-Am auzit că îi aduci aici și după-amiaza, în arșiță. Știi ce se întâmplă dacă cineva are febră și stă la soare?
-Așa, ai? Zici c-ai auzit, a continuat el. Dădea din cap și se vedea că râde pe înfundate după cum se apleca mereu în față. Facem ce trebuie să facem, doamnă doctor, a spus. Nu-ți bate mata capul cu asta!
-Sunt sigură că aveți nevoie de cât mai multe mâini de lucru în perioada asta, am replicat eu încercând să par înțelegătoare. Dar va trebui să te lipsești de băieți!
-Munca n-are nici o legătură cu asta, a mormăit Duré.
-Trimite-i la noi, să-i vedem, am continuat eu să-l presez, ignorându-l. Suntem de la Universitate, avem medicamente pentru noul orfelinat Sveti Paškal. Osă fie o clinică gratuită.
-Copiii mei nu sunt orfani.
-Știu, am zis eu. Nu contează, medicamentele sunt gratuite!
-Auzi, cică “nu contează”, a repetat el batjocoritor. Care-i problema ta? Crezi că vreau să-mi văd copiii între orfani?
-Și totuși, îi pui la muncă atunci când sunt bolnavi! am zis eu tare.
Cineva din vie a fluierat încet, după care bărbații au izbucnit în hohote de râs.
Duré nu părea câtuși de puțin tulburat. În tot acest răstimp, nu se oprise nici o clipă din săpat. Îi vedeam umerii, numai piele și os, cum se ridică și coboară prin salopeta gri. Să fi avut el aceeași conversație cu bunicul, s-ar fi ajuns la bătaie.
-O să am grijă de ei, l-am asigurat.
-E o problemă pe care-o s-o rezolvăm în familie, mi-a răspuns Duré. Sunt bine îngrijiți!
Dintr-odată, m-am înfuriat. Cu greu mă abțineam să-l întreb pe Duré cum l-ar aranja o vizită din partea prietenului meu, sergentul de la Clinicile Unite, cum i-ar plăcea să discute cu un bărbat de o sută cincizeci de kilograme care supraveghease timp de șase săptămâni demolarea unui spital de mâna a treia care nu avea nici apă curentă? M-am gândit însă că amenințările n-ar fi prea eficiente, așa că am preferat să tac, iar Duré și-a mai aprins o țigară și a continuat să râcâie pământul. Din când în când se apleca să cerceteze pământul, își trecea degetele prin el, iar efortul pe care-l făcea să se ridice- nu țigările, nici rakija– îi declanșa tusea aceea plină.
-Cât credeți c-o să mai puteți s-o țineți așa, cu împachetări cu rakija și alte leacuri demente de-ale voastre- pături și coji de cartofi în șosete?!
Bărbatul nu mă mai asculta.
-Au nevoie de medicamente. La fel și soția ta. Și nu m-aș mira dacă și tu ai avea!
Din celălalt capăt al viei s-a auzit un strigăt. Unul dintre bărbați găsise ceva și toți se agitau să ajungă la el cât mai repede posibil. Duré și-a croit la rândul său drum printre butucii de viță-de vie, gândindu-se probabil că, dacă mă lasă acolo, o să plec. Dar n-am plecat. M-am luat după el prin vie, am cotit la capătul rândului și am dat de un tânăr slab care stătea în genunchi deasupra unei gropi adânci. Bărbații s-au strâns în jurul lui, iar eu m-am ridicat pe vârful picioarelor un pic mai încolo, în spatele lor.
Duré s-a aplecat și a-nceput să scormonească în pământ cu mâna liberă. Olumină palidă umpluse via, iar pământul era alb și reavăn. Când și-a îndreptat spatele, ținea ceva în palmă- o rămășiță cât un deget din ceva ascuțit și gălbui. Mi-am dat seama că era un os. L-a răsucit pe toate părțile, după care s-a aplecat să caute din nou în pământ.
-Ce părere ai, doamnă doctor? a întrebat Duré întorcându-se către mine.
Nu știam la ce se referă și am privit prostește lucrul acela pe care mi-l arăta.
-Nu cred, a adăugat el și l-a aruncat înapoi în groapă. Vreun animal, i-a spus săpătorului care-l găsise.
Unul din băieți se afla în dreptul meu, sprijinindu-se de mânerul lopeții. Era mort de slab, cu părul roșcat, un cap mare și aceeași tuse plină, productivă. Mai mult ca sigur îl durea gâtul: în timp ce căsca, își râcâia gâtul pe interior cu limba. Auzindu-l numai, am simțit că-mi dau lacrimile. A dat să plece și mi-am pus repede mâna pe tâmpla lui.
-Are febră, i-am spus lui Duré care se întorcea la bucata lui de pământ din vale.
Se crăpase de mult de ziuă, iar lumina galbenă și difuză ajunsese acum dincolo de vârful Muntelui Brejevina, coborând către noi și către casă, către fereastra de la etaj, din spatele tufei de leandru, și către mare- scânteietoare și nemărginită deasupra casei. Mă simțeam de parcă eram trează de zile întregi. Nu reușeam să țin pasul cu Duré pe pământul acela plin de gropi, așa că am început să strig după el:
-E bolnav și minor, ce faci tu e o încălcare a legii!
-Sunt la mine în țară.
Era o minciună sfruntată. Vorbea tărăgănat, ca prin partea de est a Orașului.
-Nu, nu ești la tine în țară, i-am zis eu.
-Nici tu nu ești, doamnă doctor!
-Oricum, chiar și aici sunt organizații care n-ar sta pe gânduri…
Din volumul cu același titlu în curs de apariție la Editura RAO. Traducator: Simona Goșu