“De ani buni, oamenii de cultura vorbesc intre ei, se lamenteazà intre ei, fac dezbateri incitante, mustind de idei, fara ca nimeni sa-i bage in seama”, constata prozatorul Constantin Stan in “Piata cartii”, reportaj menit a da seama despre Galele APLER 2005. Adevarata constatare. Trista constatare.
La numai o luna de la aparitia reportajului amintit in paginile Ziarului de Duminica, una dintre minunatele noastre televiziuni, prezentandu-ne, cu neostoit entuziasm, pe cei mai zece din cele mai zece categorii de la care depanda, nu-i asa?, trecutul, prezentul si, mai ales, viitorul natiunii, demonstra, la randul ei, cu asupra de masura, ca scriitorii, ca si oamenii de stiinta, alti bieti rataciti pe strania planeta numita Romania, nu sunt de bagat in seama. Mai mult inca, “in numele a 17 milioane de romani”, cum tinea sa precizeze de fiecare data junele prezentator imbatat de forta pe care acele 17 milioane o dadeau spuselor sale (la drept vorbind, doar in Romania 4 mii pot fi egale cu 17 milioane), televiziunea cu pricina ne-a oferit, cu generozitate, motivul real al amarei constatari a confratelui nostru: scriitorii nu trebuie bagati in seama pentru ca ei nu sunt reprezentativi.
Cu alte cuvinte, ceea ce spun si, mai ales, ceea ce fac ei nu intereseaza pe nimeni sau, in cel mai bun caz, pe prea putini. De ei nu depinde nici prezentul, nici viitorul bunului cetatean roman pe cale sa se transforme in bunul cetatean euroroman. Cat despre trecut, ce sa mai vorbim… Or fi ele incitante dezbaterile scriitorilor, dar incitante pentru cine? Or musti ele de idei, dar ce fel de idei? Ne invata ele sa castigam bani cu ghiotura, nemunciti? Nu. Ne distreaza ele de sa cadem pe spate de ras si sa ne doara creierul de negandire? Nu. Atunci, ce sa facem cu ele?
Intr-o societate in care idealul existential, propus cu entuziasmant cinism de cei a caror meserie a devenit spalarea creierelor, nu e altul decat “goana dupa aur” si distractia mitocanesca, sublima distractie menita sa-i faca pe cei 17 milioane de romani sa uite de toata mizeria morala, de toata saracia, de tot jegul care, incet-incet, ne acopera in intregime, pe cine sa intereseze si ce reprezentativitate sa aiba reflectia, intrebarea, incapatanatul discurs despre fiinta adanca a omului, ori povestile despre dramatica lui vietuire, “poetica lui vietuire” in pofida a tot si a toate?
Reprezentativi astia fara mertan, fara viloaca, fara conturi babane? Aiurea, se sparie gandul! Se sparie gandul? Sa se sparie! De ganduri avem noi nevoie? La iarmaroc, copii ai durerii, la iarmaroc!