Speranțe și perspective/ de Noam Chomsky

Momentul 1989 și după aceea

Luna noiembrie 2009 a fost marcată de aniversarea plină de entuziasm a douăzeci de ani de la ceea ce istoricul britanic Timothy Garton numește “cel mai măreț an din istoria lumii de la 1945 încoace”. Acest an remarcabil “a schimbat totul”, mulțumită în primul rând reformelor aplicate de Mihail Gorbaciov în Rusia și “renunțării lui ulu­i­toare la folosirea forței… un exemplu inspirator al impor­tanței individului în istorie”. Acestea au dus la des­chi­derea parțială a alegerilor din Uniunea Sovietică în martie 1989 și au culminat cu că­de­rea Zidului Berlinului la 9 noiembrie, eveniment ce a deschis Europei de Est calea spre eliberarea de tirania sovietică. Starea generală de spirit a fost bine surprinsă de avocatul Matthew Ryder; acesta a vorbit în numele “nouăzeciștilor”, al ge­nerației din care s‑au ridicat liderii mondiali de astăzi, cu Barak Obama în frunte și a căror concepție despre istorie a fost “modelată de o lume schimbată fără ajutorul armelor” în 1989, de evenimente care le‑au dat încredere în puterea devotamentului față de nonviolență și dreptate.

Onorurile acordate datei de 9 noiembrie sunt meritate și evenimentele sunt cu adevărat memorabile. Iar imaginea este convingătoare atâta vreme cât rămânem cu rigurozitate în cadrul unui principiu dominant al culturii imperialiste: con­cen­trarea maximă asupra crimelor dușmanului și condam­na­rea curajoasă, în spirit elevat, a crimelor lui. Dar e de maximă importanță să ne asigurăm că nu ne vom uita niciodată la noi înșine. Principiile acestea se aplică în mod curent eveni­men­telor din noiembrie 1989, precum și amintirilor care rămân douăzeci de ani mai târziu. Unele perspective alternative ar putea fi instructive.

Una a fost furnizată, în mod neintenționat, de cance­larul Germaniei, Angela Merkel, care ne‑a îndemnat pe toți “să folosim acest dar de neprețuit al libertății… să învingem zidurile vremurilor noastre”. Sfat excelent, pe care îl putem urma cu ușurință. Un început bun ar fi să desființăm zidul uriaș care îl copleșește pe cel al Berlinului în înălțime și lungime și care șerpuiește prin teritoriul palestinian cu încăl­carea grosolană a legilor internaționale. La fel ca oricare altă acțiune a statului, “zidul anexării”, cum ar trebui denumit, este justificat în termenii securității. Însă, așa cum e de obicei cazul, acestei pretenții îi lipsește orice urmă de credibilitate. Dacă problema era securitatea, ar fi fost construit de‑a lungul graniței și ar fi fost făcut inexpugnabil. Scopul acestei mon­stru­ozități ilegale, construită cu sprijinul decisiv al Statelor Unite și cu complicitatea Europei, este acela de a permite Israelului să preia terenurile palestiniene de valoare și prin­ci­palele resurse de apă din regiune, ca parte a unui program mult mai amplu, recunoscut de la bun început că se desfă­șoară cu încălcarea directă a legilor internaționale – situație confirmată de Tribunalul Mondial.

Aniversarea căderii Zidului Berlinului abia dacă și‑a pierdut din strălucire când s‑a anunțat că cel de‑al doilea ca impor­tanță dintre destinatarii subsidiilor americane, dicta­tura egipteană, a început să construiască un zid uriaș de oțel de‑a lungul graniței cu Fâșia Gaza, lung de zece până la doisprezece kilometri și adânc de optsprezece metri, proiec­tat de inginerii geniști americani să fie “impene­trabil”. Acest zid completează încarcerarea Gazei de pe uscat și de pe mare și închide ultima posibilitate de evadare din stran­gularea israe­liană.

Cei care doresc să urmeze sfatul cel bun al lui Merkel nu trebuie să‑și limiteze eforturile la cei doi destinatari principali ai ajutorului american; ei se pot întoarce către înseși Statele Unite și către construcția enormă ridicată de‑a lungul graniței cu Mexicul pentru a împiedica fuga oame­nilor disperați din sud, mulți dintre ei victime ale terorii dezlănțuite de Statele Unite în America Centrală și ale NAFTA.

O altă perspectivă asupra aniversărilor din 2009 este ofe­rită de opera marelui erudit și susținător al “promovării de­mo­crației”, neoreaganitul Thomas Carothers, trecută în revistă mai devreme. El conchide plin de remușcări că toți con­ducătorii Statelor Unite au fost “schizofrenici”, susținând de­mocrația dacă și numai dacă era în conformitate cu obiec­tivele lor strategice și economice: în consecință, în sate­liții Uniunii Sovietice, dar nu și în statele cliente ale SUA.

Aceste raționamente au fost confirmate încă o dată de evenimentele care au atins apogeul în noiembrie 1989 și încă o dată la aniversarea lor de douăzeci de ani. Căderea Zidului Berlinului a fost celebrată pe bună dreptate în noiembrie 2009, dar nu a existat practic nici o mențiune despre ce s‑a întâmplat o săptămână mai târziu în El Salvador, la 16 noiembrie 1989: asasinarea cu cruzime a șase intelectuali de marcă latino‑americani, preoți iezuiți, împreună cu menajera lor Julia Elba și fiica ei Celina, de către batalionul de elită Atlcatl, înarmat și instruit de Washington. Batalionul tocmai revenise de la un curs de împrospătare a cunoștințelor cu durata de câteva luni, organizat la Școala Specială de Război JFK de la Fort Bragg, iar cu câteva zile înainte ucigașii executaseră un alt program de instruire condus de membri ai Forțelor Speciale ale SUA transportați cu avionul în El Salvador. Ridicat în slăvi drept “cel mai bun din El Salvador”, crema armatei teroriste a Washingtonului în El Salvador, batalionul a lăsat deja o dâră însângerată a obișnuitelor victime în timpul cumplitului deceniu 1980, care a început cu asasinarea arhiepiscopului Oscar Romero, “vocea celor fără glas”, de către aproape aceleași mâini. Povestea s‑a repetat în mod similar prin toată America Centrală, lăsând în urmă sute de mii de cadavre și suferință generală în timpul unei domnii a torturii, crimei și distrugerii condusă de administrația Reagan sub deghizarea unui război împotriva terorismului.

S‑a presupus la acea vreme că uciderea iezuiților a fost planificată de înaltul comandament al armatei salvadoriene. Această supoziție a fost confirmată în noiembrie 2009 prin publicarea în presa de limbă spaniolă a unei copii a docu­men­tului în care se ordona omorârea lor și a oricărui martor, semnată de șeful de stat major și de asociații lui, toți având legături atât de strânse cu Pentagonul și cu ambasada, încât este greu de imaginat că Washingtonul nu știa nimic despre asta. Revelatoarele descoperiri par să fi trecut neobservate în Statele Unite.

Se poate înțelege cu ușurință de ce conștiința “nouăze­ciș­tilor” a fost modelată de devotamentul față de non­violență și de puterea idealismului. E destul de corect, dacă atenția este riguros călăuzită de cultura imperialismului: concentrare asupra crimelor lor, în timp ce ale noastre sunt îndepărtate din fața ochilor sau a memoriei.

Contrastul înregistrat în perioada anilor 1980 între elibe­rarea sateliților Uniunii Sovietice și zdrobirea cu vio­lență a speranței pe domeniile Statelor Unite este izbitor și instruc­tiv, devenind chiar mai izbitor și instructiv dacă lărgim perspectiva. Asasinarea intelectualilor iezuiți a con­stituit o lo­vi­tură zdrobitoare dată teologiei eliberării, remar­cabila reîn­viere a creștinismului care își are rădăcinile în inițiativele Papei Ioan al XXIII‑lea și ale Conciliului Vatican II pe care l‑a inaugurat în 1962, un eveniment care “a deschis o nouă eră în istoria Bisericii Catolice”, după cum se exprima distinsul teolog Hans Küng, “un punct de cotitură epocal și irevocabil”. Inspirați de Conciliul Vatican II, episcopii latino‑americani au adoptat “opțiunea prefe­ren­țială pentru săraci” și au reînnoit pacifismul radical al Evan­gheliilor – lăsat la o parte în momentul când împăratul Constantin a stabilit creștinismul ca religie a Imperiului Roman -, instituind “o revoluție” care, în mai puțin de un secol, a transformat “biserica persecutată” în “biserică per­se­cutoare” (Küng). În încercarea, din perioada ulterioară Conciliului Vatican II, de a reînvia creștinismul din epoca preromană, preoți, călugărițe și mireni au dus mesajul Evan­ghe­liilor celor săraci și persecutați, i‑au adunat în “co­munități de bază” și i‑au încurajat să‑și ia soarta în pro­priile mâini și să muncească împreună pentru a depăși suferința supraviețuirii pe tărâmul dur al puterii Statelor Unite.

“Opțiunea preferențială pentru săraci”, extrasă din Evanghelii, a fost considerată de stăpâni ca fiind o erezie gravă și intolerabilă, iar reacția a fost rapidă. În 1964, o lovitură de stat militară ale cărei baze au fost puse de admi­nistrația Kennedy, a stabilit în Brazilia un regim de stat cu securitate națională în stil neonazist și a instituit domnia tor­turii și opresiunii. Ca urmare a loviturii de stat din Brazilia, piesele de domino au început să cadă și un flagel monstruos al represiunii s‑a răspândit în toată emisfera, sub tiranii criminale similare. Aici este inclus și primul 11 sep­tembrie, cel din Chile – din orice punct de vedere obiectiv, cu mult mai grav decât al doilea 11 septembrie, din 2001 -, ca și regimul de ucigași și torționari din Argentina, poate cel mai groaznic dintre toate și favoritul lui Reagan. Flagelul a lovit în cele din urmă America Centrală, cu toată forța, pe tot parcursul anilor 1980. În decursul terorii și măcelului, practicanții teologiei eliberării au constituit ținta principală, printre ei numă­rân­du‑se martirii Bisericii a căror execuție în noiembrie 1989 a fost comemorată la a douăzecea ani­ver­sare cu o tăcere sonoră, abia dacă întreruptă. Uitate aproape în întregime sunt Julia Elba și Celina Mariset Ramos. Unicul supraviețuitor al masa­crului, părintele John Sobrino, ne amin­tește că ele sunt simbolul maselor aflate în suferință, din El Salvador și din lume. Sau ne‑ar aminti dacă am fi dispuși să ascultăm.

Sunt multe de dezbătut în legătură cu cel căruia trebuie să i se recunoască meritul pentru căderea Zidului Berlinului. Acesta a fost și subiectul unei întâlniri dintre cei trei lideri mai direct implicați. Cancelarul Germaniei Helmut Kohl a încheiat întâlnirea spunând: “Acum știu cum ne‑a ajutat cerul”. George W. Bush a lăudat cu generozitate poporul est‑ger­man, care “a fost prea mult timp privat de drepturile dăruite lui de Dumnezeu”. Gorbaciov a sugerat că Statele Unite au nevoie de propria lor perestroika.

În legătură cu anihilarea încercării de a reînvia Biserica Evangheliilor nu există asemenea îndoieli. School of the Americas (căreia de atunci i s‑a schimbat denumirea), fai­moa­să pentru instruirea asigurată ucigașilor latino‑ame­ricani, și‑a anunțat cu mândrie unul dintre “subiectele de dezbatere”, anume că teologia eliberării a fost “învinsă cu ajutorul armatei Statelor Unite” – care a primit cu siguranță o mână de ajutor de la Vatican prin folosirea metodelor mai blânde ale expulzării și suprimării, mai ales sub călăuzirea respon­sa­bilului cu constrângerea, cardinalul Ratzinger, acum Papa Benedict al XVI‑lea.

Campania vindicativă de răsturnare a ereziei generate de Conciliul Vatican II a primit o exprimare literară incom­pa­rabilă în parabola lui Dostoievski despre Marele Inchi­zitor. În această poveste, petrecută la Sevilla în “cele mai cum­plite vremuri ale Inchiziției”, Iisus Hristos apare pe neașteptate pe străzi, “blând, neobservat și, totuși, ciudat de spus, toată lumea Îl recunoaște” și e “atrasă irezistibil spre El”. Recu­noscând însemnatul pericol, Marele Inchizitor “poruncește gărzilor să Îl ia și să Îl ducă de‑acolo” la închi­soare, unde bătrânul îl acuză pe Hristos că a venit “să ne stingherească” în marea noastră operă de distrugere a ideilor subversive de libertate și comunitate. “Noi am luat sabia lui Caesar” și îl urmăm pe el, nu pe Tine, l‑a admonestat Inchizitorul pe Iisus. Noi căutăm să devenim conducătorii Pă­mân­tului, ca să putem învăța mulțimea “celor slabi și pă­cătoși” că “vor deveni liberi doar atunci când vor renunța la libertatea lor în favoarea noastră și ni se vor supune”. Atunci vor deveni timizi și înfri­coșați și fericiți. Așadar, mâine “trebuie să Te ard pe rug” și să pun capăt căii Tale strâmbe. În cele din urmă însă, bătrâ­nul s‑a potolit și “I‑a dat drumul pe străzile întunecate ale orașului. Prizonierul a plecat”.

Elevii de la Fort Bragg au învățat o lecție mai aspră.

În 1977, deosebit de respectatul preot iezuit Rutilio Grande predica în El Salvador despre temerile lui că “foarte curând, Biblia și Evanghelia nu vor mai fi îngăduite la noi în țară. Vom rămâne doar cu copertele și nimic mai mult, fiindcă toate paginile lor sunt subversive… Și mă tem, frații mei, că, dacă Iisus din Nazaret s‑ar întoarce, ei L‑ar aresta, L‑ar duce în tribunale și L‑ar acuza că este neconstituțional și sub­versiv”. Modul în care preotul percepea politica este deosebit de exact. Câteva săptămâni mai târziu era asasinat, din nou aproape de aceleași mâini.

Cele două evenimente – prăbușirea tiraniei rusești și distrugerea căii strâmbe a Evangheliilor – au fost unite în mod simbolic când eroul de la 1989, Vaclav Havel, a venit la Washington la scurt timp după asasinarea omologilor lui din Salvador. Vorbind în fața unei sesiuni reunite a Con­gre­sului, a primit aplauze furtunoase când a lăudat Statele Unite numindu‑le “apărătoare ale păcii”. Clasele intelec­tuale au fost fermecate. Washington Post numea mesajul lui Havel “glasul conștiinței” care vorbește “convingător despre responsa­bili­tățile pe care marile și micile puteri le au unele față de cele­lalte”. Alții s‑au întrebat de ce intelectualii ameri­cani nu se înalță pe culmi atât de avântate. Comentatorii au fost profund mișcați de explicațiile lui Havel cu privire la pasivitatea forțelor de securitate ale Cehoslovaciei în mo­mentul când s‑au confruntat cu forțele “iubirii, toleranței, non­violenței, spiri­tului umanist și iertării”. Ce bine ar fi fost dacă iezuiții din Salvador ar fi fost pătrunși de aceste gân­duri avântate când s‑au confruntat cu armele bata­lionului Atlacatl al Washingtonului!

S‑ar putea imagina reacțiile dacă circumstanțele ar fi fost inversate – un experiment de gândire care ne‑ar putea învăța multe despre noi înșine.

La capătul extrem al mișcării disidente, Anthony Lewis l‑a elogiat pe Havel pentru că ne‑a învățat că “trăim într‑o epocă romantică”. În orice caz, Lewis avea în minte o altă realizare minunată a “lumii schimbate fără ajutorul armelor” în noua eră a nonviolenței și idealismului care a modelat con­știința “nouăzeciștilor”: victoria candidatului Statelor Unite în alegerile din Nicaragua – “un experiment în dome­niul păcii și democrației”, care, scrie el, oferă “mărturii proaspete despre puterea ideii lui Jefferson: guvernare cu consim­ță­mântul celor guvernați, după cum ne‑a amintit Vaclav Havel deunăzi… Pare romantic să spui asta, dar trăim într‑o epocă romantică”.

Alții au exultat și ei față de victoria “păcii și demo­cra­ției” în Nicaragua. Titlurile din New York Times proclamau că americanii sunt “uniți în bucurie” în stilul nord‑coreean pentru această “victorie a fairplay‑ului american”. Metodele “fair play‑ului american” nu au fost ascunse. Revista Time le‑a lăudat pe cele folosite pentru îndeplinirea ultimului dezi­derat din “seria fericită a surprizelor democratice”, căci “demo­crația a izbucnit” în Nicaragua. Metodele au constat în “ruinarea economiei și susținerea unui lung și mortal război prin procuratori până când nativii extenuați au răsturnat ei înșiși guvernul nedorit” cu costuri “minimale” pentru noi, lă­sând victimele “cu poduri distruse, centrale electrice sabotate și ferme ruinate” și furnizând astfel candidatului Statelor Unite “un subiect imbatabil”: încetarea “sărăcirii poporului din Nicaragua” – și, fără să fie pomenită, încetarea războiului terorist care distrugea țara și care va continua, după cum i‑a anunțat președintele Bush I pe locuitorii țării, dacă nu le dau americanilor motive să fie “uniți în bucurie”. Singura pro­blemă care îi diviza pe conservatori și pe liberali, conchide în mod corect Time, este “cine ar trebui să‑și asume meritul” pentru acest triumf al democrației, în alegeri libere și corecte, lipsite de con­strân­geri.

În afara cercurilor intelectuale occidentale, comparația dintre sateliții Statelor Unite și cei ai Uniunii Sovietice a fost imediat percepută. Ca să citez un exemplu cu totul grăitor, ziarul Proceso al Universității Iezuite din El Salvador scria că:

“Dacă Lech Walesa și‑ar fi desfășurat activitatea de sindicalist în El Salvador, ar fi intrat deja în rândurile dispăruților – în mâinile «oamenilor bine înarmați îmbrăcați în haine civile»; sau ar fi fost făcut bucăți într‑un atac cu dina­mită asupra sediului sindicatului său. Dacă Alexander Dubcek ar fi fost politician în țara noastră, ar fi fost asasinat pre­cum Héctor Oquelí șliderul social‑democrat ucis în Guatemala, din câte se pare de către echipele morții din Salvadorț. Dacă Andrei Saharov ar fi activat aici în favoarea drepturilor omului, s‑ar fi confruntat cu aceeași soartă ca și Herbert Anaya șunul dintre numeroșii lideri uciși ai Comisiei Independente pentru Drepturile Omului din Salvador, CDHESț. Dacă Ota‑Sik sau Vaclav Havel și‑ar fi desfășurat activitatea intelectuală în El Salvador, ei ar fi zăcut într‑o dimineață sinistră în piața unui campus univer­sitar cu capetele ciuruite de gloanțele unui batalion de elită”.

În ciuda triumfului Statelor Unite din noiembrie 1989, năzuința spre libertate și dreptate s‑a dovedit greu de zdrobit. La un an după victoria Washingtonului asupra Bisericii Evangheliilor din El Salvador, demonul teologiei eliberării a reapărut în Haiti, odată cu alegerea în mod democratic a unui preot al teologiei eliberării, Jean‑Bertrand Aristide. După cum am spus mai devreme, Washingtonul a trecut imediat la anihilarea amenințării, reinstalând condu­cerea militară și a elitei tradiționale. Câțiva ani mai târziu, demonul și‑a ridicat din nou capul în Honduras. Unul dintre motivele pentru sprijinul indirect dar suficient acordat de Obama loviturii de stat militare care a răsturnat guvernul democratic ales și a redat puterea conducătorilor tradiționali a fost orientarea lui Zelaya spre “alianță cu preoții teologiei eliberării și alți acti­viști ecologiști care protestează împotriva mi­ne­ritului și a despăduririlor cauzate de folosirea com­bus­ti­bililor biologici”. În același timp, un fost episcop con­ta­minat de asocierea cu teo­logia eliberării era ales în Paraguay, răsturnând deceniile de dictatură și domnie a elitei într‑o atmosferă considerată de­pen­dență lipsită de pericole. E nevoie de vigilență constantă pentru a fi sigur că flagelul nu reapare.

Toate acestea constituie un amplu subiect de reflecție, dar haideți să lăsăm deoparte aceste subiecte dureroase și să continuăm.

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Paralela 45, în colecția “Studii”. Traducere de Natima Mândrilă