Dacă Mircea Eliade pare să fi fost un titan, discipolul său Ioan Petru Culianu a fost cu siguranță un geniu care și-a întrecut maestrul – aceasta pare să fie una dintre concluziile nerostite ale cărții lui Horia-Roman Patapievici apărute recent: “Ultimul Culianu” (Editura Humanitas, București, 2010).
În mod evident fascinat de protagonistul cărții sale – dar cine nu este fascinat de un om de o asemenea anvergură spirituală și culturală!? -, Patapievici declară din start că nu intenționează decât să înțeleagă metoda la care ajunsese Culianu în ultima parte a vieții sale scurtate atât de dramatic: “ca să îi înțeleg mai bine metoda, i-am tratat contribuțiile ca și când ar fi fost valide. Acest procedeu nu este o suspendare a spiritului critic (faptul se poate vedea din obiecțiile cu care am însoțit unele din afirmațiile sale), ci o decizie metodologică impusă de necesitățile reconstrucției teoretice” (p. 13). Așadar Horia Patapievici nu își propune să intre în polemici (inutile și perdante) cu confrații lui Culianu, ci să înțeleagă și să redea gândirea lui Culianu, “atât a celei explicite, cât și a celei implicite (ori ascunse), din perspectiva constatării unei rupturi de nivel în evoluția gândirii sale”(p.13).
Aceasta este și miza cărții (alcătuite din mai multe studii apărute în timp, după cel puțin zece ani în care a stăruit asupra operei istoricului religiilor); Patapievici ajunge la concluzia că moartea lui Culianu ar fi într-o subtilă legătură cu “metoda” pe care acesta o descoperise: “Culianu a intrat în posesia unei scheme universale de cunoaștere. Descoperirea acestui principiu cognitiv i-a reevaluat într-o manieră radicală toate cunoștințele anterioare, care erau deja formidabile, și l-a aruncat într-o cursă vertiginoasă de transvaluare a întregii istorii culturale, pe care însă nu a mai apucat decât să o schițeze” (p. 29). Aici este și punctul nevralgic al cărții – sau în orice caz contestat deja de primele recenzii -, trimiterea la Blaga și la cenzura transcendentă. Ajuns pare-se la o cunoaștere interzisă muritorilor, Culianu ar fi fost pur și simplu eliminat din “joc” tocmai din acest motiv. Indiferent de faptul că “metoda” prin care a fost forțată moartea sa, oribila crimă, este fapta unor actori pământeni, necunoscuți (încă). Personal prefer să trec peste această teză de inspirație blagiană – întâi de toate pentru că nu mă pricep, iar în al doilea rând pentru că mi se pare secundară în economia cărții.
Centrul de greutate al acestui volum este din perspectiva mea altul: observația lui Patapievici că undeva în jurul anului 1989 Culianu a trăit o “cezură” care i-a modificat în mod clar întreaga perspectivă. “«Dicționarul religiilor» trădează un clar turnant metodologic, vizibil atât în maniera sistemică de prezentare a materialului, la nivelul analizei, cât și în felul din ce în ce mai tranșant în care exprimă acest lucru, la nivelul conștiinței metodologice” (p. 33). Lucrurile se precipită – totul la acest “ultim” Culianu “devenise urgent și trepidant” (p. 29) – deja în “Cuvântul înainte” al cărții “The Tree of Gnosis” (1991) Culianu declară deschis: “În aparență, și numai în aparență, subiectul acestei cărți îl constituie studierea unor curente care au în comun o serie de premise. Noutatea ei fundamentală nu rezidă atât în masa de informații, cât în metodă” (vezi ultima ediție românească, “Arborele Gnozei”, Polirom, Iași, 2005, p. 7). Așadar ultimul Culianu găsise o metodă care l-a poziționat cu totul diferit față de cum o făcuse până atunci nu numai în legătură cu miturile și religiile acestei lumi ci și, în cele din urmă, față de însăși “noțiunea de realitate a lumii”, consideră Patapievici (p. 35)…
Care este acestă metodă revoluționară? Influențat deopotrivă de studiile unor specialiști în hermetism (precum Giordano Bruno) sau de “artele memoriei”, dar și de teoria fractalilor sau de psihologia cognitivă, în ultima parte a vieții istoricul religiilor a ajuns “să conceapă ideea că totul poate fi definit în termeni de mind games – jocuri ale minții (…). De pildă, susținea Culianu, toate datele controversei hristologice pot fi complet analizate dacă admitem ideea că Iisus Hristos se află în centrul unui fractal multidimensional. A-l analiza înseamnă a descrie modul în care toate aspectele relevante ale figurii lui Hristos (divinitate, umanitate, natură, substanță etc) pot fi deduse din câteva afirmații de bază, potrivit unor reguli de producere simple, de tip opțiune binară” (p. 42). Trebuie să recunoaștem, sunt afirmații destul de greu de digerat de cei situați mult prea dogmatic înlăuntrul sistemului. Dar tocmai asta înseamnă – în multe dintre școli – istoria religiilor: o distanță științifică față de obiectul studiat. Iar pentru cine este suficient de copt ca să înțeleagă, asta nu înseamnă nicidecum împuținarea deschiderii către Realitate(a) (hristică), dimpotrivă…
“În fond, ceea ce numesc aici «ultimul Culianu reprezintă explozia creativă pe care Ioan Petru Culianu a trăit-o începând din momentul în care a înțeles că descoperirea sa metodologică are consecințe ontologice neașteptate și că, bine înțeleasă, această metodă ar putea da seama de tot”, subliniază Horia-Roman Patapievici (p. 43). Cu alte cuvinte, Culianu avea certitudinea că găsise o mathesis universalis!
De unde și “Sentimentul meu straniu, – continuă Patapievici -, pe care nu îl pot argumenta până la capăt, este că ultimul Culianu, datorită «cheii universale» peste care căzuse, intrase în fractalul unui paradox de tip Lonnrot” (p. 43), Lonnrot fiind personajul din povestirea lui Borges “Moartea și busola” care a fost omorât tocmai datorită faptului că a căzut în capcana care i s-a întins ținându-se cont de inteligența sa excepțională și de cunoștințele sale esoterice. Nu trebuie să ne mai mire, Culianu însuși analizase povestea lui Borges alături de studenții săi, ba chiar scrisese un eseu în care afirma: “În universul lui Borges, sarcina principală a artei este evadarea de sub tirania unui sistem mental unic pentru a putea intra în cât mai multe altele care, comparate, vor oferi adevărata libertate de percepție a lumii” (p. 43).
În fine, nu avem cum expune într-o scurtă recenzie întreg traseul (onto)logic desțelenit cu măiestrie de Horia Patapievici a cărui primă formație, cea de fizician, este un uriaș avantaj în cazul de față. Esența a ceea ce vrea să spună este că “în viziunea ultimului Culianu, totul, de la societate până la lume, este un sistem de obiecte ideale, dezvoltate după logica computațională binară în spațiul ideal al cărui loc de manifestare este spațiul nostru mental. Cum principiul identității genetice susține că procesele de generare ale tuturor sistemelor sunt, în minte, nonseparabile, rezultă că orice modificare a unuia din procese va afecta imediat celelalte sisteme care, prin interacțiunea lor, fac împreună istoria.” (p.107). Nu este de mirare că astfel de afirmații aveau să bulverseze breasla confraților într-ale istoriei religiilor, iar Culianu să fie perceput drept “acel guru intelectual de dimensiuni planetare în care era să se transforme în ultimii ani” (p.12). Iar omul își juca rolul fără nici un complex, ca dovadă: practica divinația, ba chiar “exalta magia în fața studenților săi” (p. 107)…
Una peste alta, Patapievici ajunge la concluzia că Ioan Petru Culianu a adus “trei contribuții majore în câmpul culturii noastre” și precizează: “când spun «cultura noastră» mă refer, firește, la cultura europeană” – precizare a absolut necesară întrucât, H.-R. Patapievici nu o spune, uriașa cultură chinezească a ajuns grație taoismului și a “Y King”-ului la același sistem de decriptare a realității bazat pe doar câteva cărămizi care se combină într-un sistem binar…
Iată care sunt cele trei contribuții ale lui Culianu din perspectiva lui Patepievici: “(1) A descoperit că posibilitatea magiei este legată de o anumită ontologie și de o anumită structură epistemologică a subiectului cunoscător. (2) A propus o explicație a marii schimbări culturale din secolele XVI-XVII în termenii unei amputări cognitive a facultăților sufletului omenesc, operată în Occident printr-un act istoric conștient de «castrare» a imaginarului, în consens și de Reformă, și de Contrareformă, acțiune interpretată de Culianu ca o «abolire a fantasticului» (3) În fine, Ioan Petru Culianu a propus ca mecanism explicativ al culturii ipoteza că toate produsele minții noastre pot fi complet descrise prin jocuri combinatorice binare, care iau ca punct de pornire câteva din cele mai elementare afirmații generale despre lume, cuprinse, toate, într-o mulțime finită de postulate ontologice posibile” (p. 183).
“Ultimul Culianu” este o carte de aventuri în care se vorbește despre un om de știință – român, născut la Iași -, care are îndrăzneala de a considera că găsit “o bază cognitivă a unității tuturor teoriilor științifice, filozofice și religioase, precum și a tuturor formelor de cultură” (p. 185). Rămâne o întrebare deschisă dacă acest ultim punct, (re)descoperirea, practic, a unei mathesis universalis este sau nu reală.
MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea București) și un master în antropologia spațiului sacru (Universitatea de Arhitectură ”Ion Mincu”). Este doctorand al Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de istorie a religiilor în învățământul preuniversitar. A susținut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste culturale și cu profil spiritual -, producator și realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. În ultimii ani a fost editorialist și editor coordonator (departamentul cultură-religie) la ziarul ”Adevărul” si redactor-șef al revistei ”Adevărul literar și artistic”; ulterior a fost senior editor la agenția de presă ”NewsIn”, coordonând departamentele de cultură-religie și media-publicitate. Actualmente semnează o rubrică săptămânală în suplimentul ”Aldine” al ziarului ”România liberă” și predă istoria religiilor la Universitatea București.