O frumoasa poveste zen vorbeste despre un maestru care a venit
in fata discipolilor si, luand un bat care ii era la indemana, a
lovit cu acesta masa la care tocmai se asezase. Ce-am facut – si-a
intrebat apoi elevii? Ai lovit cu batul acea masa, au raspuns
cativa. Nu acesta era raspunsul corect.
Invatatorul a asteptat cu rabdare. Alt invatacel istet a
descris din nou, dar cu lux de amanunte, intr-o mica poveste,
intreaga actiune a magistrului sau. Acesta nu s-a aratat insa deloc
multumit. In fine, dupa mai multe incercari similare, la un moment
dat a venit un discipol modest care, fara a pronunta vreun cuvant,
a luat la randul sau batul si a lovit masa. Acesta era raspunsul
corect pe care maestrul il astepta…
Mi-am amintit despre koan-ul de mai sus la citirea unui
pasaj dintr-un exceptional eseu scris recent de Sorin Lavric in
memoria lui Noica (“Despre Noica. Noica inedit”, Humanitas 2009, p.
113-121 – volum colectiv aparut cu prilejul Centenarului Constantin
Noica). In opinia autorului, exista doua tipuri de personalitati
ale unei culturi. Primele sunt reperele-cadru ale culturii
noastre: “jaloane marcand conturul de identitate al culturii
nationale. Numai ca, prinse in inertia ritualica a unei memorii
lipsite de continut, ele sunt pentru noi doar elementele de decor
ce dau fundalul scenei culturale, dar nu continutul scenei. Altfel
spus ii admiram fara sa simtim nevoia sa le urmam exemplul. Ei
raman fantomele a caror stralucire ne justifica prezentul si ne
usureaza constiinta culturala. Ii stimam si ii pretuim, dar numai
pe dinafara, fara imboldul de a le calca pe urme” (p. 114). Cea
de-a doua categorie este numita de Sorin Lavric
reperele-model. Acestea “nu mai sunt simple statui
exterioare ornandu-ne cultura, ci personaje a caror amintire ne
stimuleaza viata. In cazul lor, a-i evoca inseamna a te stradui sa
te ridici la nivelul lor, adica inseamna sa incerci sa-i imiti” (p.
114).
Schimband ceea ce este de schimbat, Sorin Lavric patrunde cu
buna stiinta – voi arata mai jos – si pe terenul spiritualitatii.
Orice fenomen religios ori spiritual este pus in valoare de
personalitati care se impun drept repere-model. Simti ca trebuie sa
le imiti. Ce exemplu mai limpede se poate aduce decat splendida
lucrare “Imitatio Christi” semnata de Thomas Kempis? Orice mistic
crestin urmareste sa-l aduca pe Hristos in viata sa, astfel incat
sa ajunga candva sa constate precum Pavel: “Si nu eu sunt cel ce
mai traiesc, ci Hristos este Cel ce traieste in mine” (Galateni 2,
20). Orice mare spiritual, orice duhovnic crestin impune prin
prezenta sa mai mult decat prin oricare alta activitate
mundana. Ca urmare, muritorii simt acuta nevoie de a-l urma si, in
masura posibilului, de a-l imita.
La polul opus se afla acele spatii ale religiosului pe care as
prefera sa le numesc marginale: acolo unde excesul de ritual si de
fast ucide autenticul duhului, acolo unde gargara liderilor formali
este la infinita distanta de substanta revelatiei adusa in viata
proprie. Din pacate, orice miscare spirituala ori religie ajunsa la
un anume grad de osificare administrativa (generata, inevitabil, de
trecerea timpului) dobandeste o vizibila indepartare de momentul
revelatiei prime. Ritualul este din ce in ce mai stufos, canoanele
din ce in ce mai numeroase, mai riguroase, dar mustind de
indulgente (enuntate formal sau pe sest), mai atomizate. De unde si
rostul ascetilor – adevaratele repere-model: nonconformisti, dar
rigurosi, rabdatori, dar foarte aspri cu liderii religiosi oficiali
prea supusi lumii, plini de bun-simt si fervoare, entuziasti – in
sensul originar al cuvantului, adica purtati de “vant” divin. S-ar
putea zice ca o religie este in grava degenerare daca
reperele-model sunt din ce in ce mai putine comparativ cu
reperele-cadru.
“Numai ca nimanui nu i-ar trece prin cap sa imite pe cineva
daca n-ar presimti ca are ceva de castigat de pe urma acestui
gest”, continua Sorin Lavric. Si aduce sase motive pentru care
considera ca Noica este un reper demn de urmat: (1) Noica este un
filosof in ale carui ganduri te regasesti. Arta lui Noica este
aceea ca, in opera lui, teoria pare a fi o prelungire a vietii si,
in acelasi timp, o incercare de modelare a vietii; (2) Noica este
unul din cei mai tonici filosofi europeni. Cu el inveti optimismul
ca atitudine permanenta de viata; (3) Cazul lui Noica iti pune sub
ochi un exemplu de anduranta spirituala iesita din comun – nu a
fost deturnat prin nicio presiune exterioara si prin nicio
umilinta, nici prin domiciliu obligatoriu, nici prin inchisoare si
nici prin traiul modest; (4) Lipsa de vulnerabilitate fata de
constrangerile exterioare i-a daruit lui Noica o neobisnuita
apetenta pentru singuratate; (5) Secretul creativitatii lui sta
intr-o paradoxala orientare de tip afectiv. Toate motivatiile si
proiectele sale pot fi reduse pana la urma la miezul fierbinte al
paradigmei nationale; (6) Noica te invata sa scrii. Cine vrea sa
capete deprinderea scrisului poate gasi in Noica un admirabil
invatator…
N-o voi mai lungi: trebuie sa cititi integral eseul lui Sorin
Lavric, care, alaturi de interventiile celorlalti semnatari –
Gabriel Liiceanu, Alexandru Dragomir, Dan C. Mihailescu, Andrei
Cornea, Andrei Plesu, Ioana Parvulescu, Sorin Vieru – alcatuiesc o
carte de autentica spiritualitate si mai putin de filosofie
intortocheata. De altfel, insusi Sorin Lavric marturiseste
argumentand punctul (1) sus-mentionat ca: “Tocmai acea dimensiune
sapientiala e partea cea mai dainuitoare din filosofia lui Noica.
Peste 50 de ani s-ar putea sa nu se mai vorbeasca despre ontologia
sau despre logica lui, in schimb despre temele aparent minore din
opera sa – singuratate, sufletel, durere, bucurie, fratele fiului
risipitor, sinele s.a.m.d. – despre ele se va vorbi cu siguranta.
De ce? Fiindca nuantele acestor teme sunt parti ale vietii noastre,
Noica avand arta de a face din filosofie un mijloc eminamente
prietenos de autocunoastere ” (p. 115-116).
Raman cateva intrebari deschise: care este limita pana la care
este necesar sa-ti imiti maestrul si cand (in ce fel) intervine
“despartirea”? Sunt oare anumite repere-model cu putinta de imitat
– ce se petrece in cazul geniilor? Dar atunci cand – de la un punct
– nu mai incap doua sabii in aceeasi teaca (vezi cazul
Rodin-Brancusi si celebra replica rostita de cel din urma cu ocazia
despartirii de magistru: “La umbra marilor copaci nu creste
nimic”)? Cat de aproape poate fi dusa imitatia: vrei sa ai inclusiv
acelasi gen de masina, acelasi animal de companie etc. precum
maestrul? Care sunt domeniile culturii & spiritualitatii in
care despartirea apare mai repede? Caci spatiul artelor nu este
totuna cu cel al practicii spirituale pure, care se petrece intr-o
manastire, de pilda. Se cunosc, mai ales in continentul asiatic,
discipoli care au batut la usa catorva zeci de maestri – luand de
la fiecare cate ceva. Unde te opresti, cand inceteaza cautarea unui
maestru autentic? Poti fi ghidat efectiv de maestri care au trait
in alt veac (o relateaza Carl Gustav Jung!). Persista simbolic sau
de facto aceasta relatie si dincolo moarte? – dupa cum marturiseste
bogata fenomenologie mistica crestina si a altor religii revelate.
Etc. Etc. Cate bordeie, atatea obiceie intr-ale relatiei
maestru-discipol, s-ar putea spune…
Sa ne amintim in final tot de magistrul de la Paltinis care
afirma candva: “Stari de spirit, asta trebuie dat altora; nu
continuturi, nu sfaturi, nu invataturi”…