A apărut recent o culegere de istorisiri reale despre felul cum
s-au comportat și ce au spus o serie de mari maeștri în preajma
morții. Titlul românesc nu este tocmai inspirat: “Cum trec în
neființă marile personalități”, Sushila Blackman (Editura Paralela
45, 2010). Cu siguranță, Bogdan Chircea, care a făcut traducerea
din limba engleză, ar fi avut șansa unei tălmăciri mai apropiate de
substanța și spiritul cărții, căci titlul original este “Graceful
exits. How Great Beings Die”. Prostia acestei expresii, “trecerea
în neființă”, de inspirație marxistă, nu are nimic cu ceea ce vrea
să spună cartea de față. Și nici cu Realitatea…
De altfel, autoarea lucrării chiar precizează: “Această carte este
scrisă pentru aceia care se află sau care aspiră să ajungă pe calea
spirituală. Este scrisă pentru cei care caută. Acest termen, ca
atare, este foarte cuprinzător. Îi cuprinde pe toți aceia care
consideră că nevăzutul din viață reprezintă adevăratul lor izvor de
hrană, sprijinul și bucuria” (p. 24).
Este un spectacol de inteligență nonconformistă de sorginte
orientală în acest volum, căci toți cei care sunt luați în discuție
sunt de credință hindusă sau buddhistă – ceea ce presupune o minimă
cunoaștere a doctrinelor împărtășite de principalele școli ale
acestor căi. Iată un mic exemplu: «Atunci când un maestru buddhist
în vârstă a întrebat un grup de persoane care meditau “Ce
supraviețuiește atunci când moare un om luminat?”, un bărbat din
grup a răspuns: “Când moare un om luminat, nu mai rămâne nimic”.
Maestrul a zâmbit și a răspuns, spre surpriza celor adunați: “Nu.
Rămâne adevărul”» (p. 29)…
(Apropo de traducere, nu am la îndemână ediția în limba engleză a
cărții, dar fac pariu că în fragmentul de mai sus se vorbește
despre “omul iluminat” iar nu de “omul luminat” – ceea ce este cu
totul altceva în contextul buddhist; în cel mai rău caz se putea
scrie “Luminat”, cu literă mare, așa cum traducătorul a și făcut-o
la pagina 21).
Cartea este o compilație, autoarea adună din diverse surse scrise
un număr (simbolic) de 108 povestiri. Pe lângă personalități ceva
mai cunoscute publicului occidental, ba chiar românesc, întâlnim și
o serie de maeștri remarcabili dar mai puțin citiți sau
traduși.
La acestea se adaugă o postfață plină de sens. Sushila Blackman, ea
însăși angrenată într-una dintre școlile yoga, sub îndrumarea unui
guru indian (Swami Muktananda), face o mărturisire șocantă. După ce
a reușit adunarea povestirilor din acest volum a aflat că este
bolnavă de cancer pulmonar avansat, cu metastaze osoase. Abia
atunci a înțeles de ce a avut impulsul inexplicabil de a lucra la
cartea de față. Postfața este semnată 21 septembrie 1996. Sushila
Blackman moare pe 9 noiembrie 1996…
Un alt moment semnificativ al volumului este relatarea (tot în
postfață) a felului în care au murit părinții autoarei. Bine
ancorată în calea spirituală pe care o alesese de aproape 20 de
ani, autoarea decriptează pas cu pas semnificațiile despărțirii de
părinți. Altfel spus, povestirile cărții sunt108 Ă 3, adică 111,
număr a cărui simbolistică nu pare întâmplătoare.
“Aș putea chiar să spun că de-abia aștept experiența morții, care
continuă să mi se dezvăluie zi de zi”, spune Sushila Blackman cu
mai puțin de o lună înainte de marea trecere.
Ca orice căutător serios angajat în căile hinduse, autoarea credea
în realitatea exprimată de Glenn Mullin (în volumul “Death and
Dying: The Tibetan Tradition”): “Nimic nu se consideră a fi un
învățător mai eficient în privința morții și a impermanenței decât
moartea propriului guru”… Iată de ce moartea îndrumătorului ei
este relatată cu lux de amănunte – întrucât ea a fost unul dintre
discipolii care au avut șansa de a o trăi pe viu. Această
experiență “arsă” la maximă intensitate stă la baza ideii de a
căuta date concrete despre plecarea altor îndrumători – lucru care
încet-încet a devenit o carte.
În Orient circulă o vorbă: fiecare mare îndrumător spiritual este
și un pic poet. Iată de ce, ici-colo, paginile cărții sunt
înmiresmate cu versuri ale unor mari maeștri sau ale unor texte
revelate (vezi p. 137):
“Ce minunat!
Undele eurilor individuale, după natura lor, se înalță, jucându-se
o vreme, și dispar.
Eu rămân oceanul fără țărmuri”
– fragment din Ashtavakra Samhita. Sau (p. 70):
“Din ziua venirii mele pe-aici,
Șaptezeci de ani încheiați s-au scurs.
Acum, așternându-mă pe ultimul drum,
Cele două picioare ale mele calcă pe cer”
– Tsugen Jakurei, călugăr zen din secolul al XIV-lea.
Undeva în introducerea cărții, acolo unde sunt recapitulate și o
seamă de teorii vehiculate de hinduism și/sau de buddhism, autoarea
își exprimă speranța că astfel va lansa o provocare ca să fie
adunate mărturii și istorii similare provenite din spațiul
iudeo-creștin. După știința mea există câteva, una dintre cele mai
frumoase cărți de acest fel a fost scrisă de Cristian Bădiliță:
“Călugărul și moartea. Eseu despre imaginea și faptul morții în
monahismul egiptean” (Polirom, 1998).
Întrucât istoriile respective trebuie citite pe îndelete, nu voi
insista asupra lor, voi aduce însă alte câteva versuri (care
circulă, se-nțelege, în întreg spațiul sacru descris de hinduism
sau de buddhism). Unii maeștri zen sunt, indubitabil, poeți
desăvărșiți:
“Când vii, totul este clar,
nu-i nici o îndoială în această privință.
Când te duci,
totul este clar,
fără urmă de îndoială.
Și atunci, ce sunt toate astea?”
(p. 53) – călugăr zen din secolul al XIII-lea. Pe când cei hinduși
au o mai mare aplecare spre un anume gen de realism lipsit de prea
multe metafore, dar nu de poezie (p. 103):
“Moartea nu este altceva decât o poartă spre naștere.
Nimic din ceea ce are viață nu moare vreodată,
ci doar își schimbă forma.
Când trupul unui om este ostenit,
sufletul părăsește trupul
pentru a primi veșminte noi și proaspete.
Și astfel se continuă acest măreț joc al lui Dumnezeu,
De la o eternitate la alta”
– Guru Nanak.
Ce distanțe uriașe – măsurate în eternități – între cele descrise
aici și egoismul prostesc al sinuciderii, gest în care lipsa de
autocunoaștere și autocontrol joacă un rol esențial (așa cum am
arătat în articolul de săptămâna trecută).
Dar marea provocare pe care o aduce această carte – și
înțelepciunea orientală deopotrivă – a fost rostită de cunoscutul
înțelept indian Paramahansa Yogananda (ale cărui splendide lucrări
sunt acum traduse și în limba română): “Moartea nu este decât o
experiență prin care îți este menit să înveți o mare lecție: aceea
că nu poți să mori”…
MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licenta in filosofie (Universitatea Bucuresti) si un master in antropologia spatiului sacru (Universitatea de Arhitectura ”Ion Mincu”). Este doctorand al Universitatii Bucuresti, Facultatea de Litere, cu o tema interdisciplinara in care continua studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale si profesor de istorie a religiilor in invatamantul preuniversitar. A sustinut o bogata activitate in presa: studii, articole, eseuri, recenzii, proza scurta, editoriale, interviuri – in jurnale, reviste culturale si cu profil spiritual -, producator si realizator de emisiuni radio, numeroase colaborari la principalele televiziuni centrale. In ultimii ani a fost editorialist si editor coordonator (departamentul cultura-religie) la ziarul ”Adevarul” si redactor-sef al revistei ”Adevarul literar si artistic”; ulterior a fost senior editor la agentia de presa ”NewsIn”, coordonand departamentele de cultura-religie si media-publicitate. Actualmente semneaza o rubrica saptamanala in suplimentul ”Aldine” al ziarului ”Romania libera” si preda istoria religiilor la Universitatea Bucuresti.