In “Jurnalul fericirii”, Nicolae
Steinhardt face o schiță a modalităților de raportare la universul
concentraționar. Steinhardt vorbește despre soluția Soljenițin
(“de-acum incolo sunt un om mort”) – un astfel de om nemaiputând fi
amenințat, șantajat etc.; despre soluția Zinoviev, “zurbagiul”
(acela care “pentru nimic in lume nu intră in sistem”) – individ
slobod la gură precum copilul din povestea regelui gol; in sfârșit,
soluția Vladimir Bukovski – “in prezența tiraniei, asupririi,
mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu
numai că nu te dai bătut, ci, dimpotrivă, scoți din ele pofta
nebună de a trăi și de a lupta”.
In consecință, pe lângă cele
trei soluții, (1) “moartea consimțită, asumată, anticipată,
provocată”, (2) “nepăsare și obrăznicie”, (3) “vitejia insoțită de
o veselie turbată”, părintele Nicolae de la Rohia precizează din
start că mai există soluția mistică, aceasta “fiind consecința
harului, prin esență selectiv”.
Pornind de la cele de mai sus am
indrăznit a sesiza, cu mai multe prilejuri, o paletă mai nuanțată
acoperită de așa-numita “soluție mistică”, pe care prefer să o
numesc, mai larg, spirituală.
Astfel, putem identifica in
Sandu Tudor un reprezentant exemplar al soluției mistice
propriu-zise ori in Vasile Lovinescu unul dintre puținii
reprezentanți ai soluției inițiatice (a nu se confunda cu cea
mistică). Dar – pentru a rămâne la aceeași generație versus
comunism -, ne putem intreba totodată unde am putea incadra
persoane libere prin intreaga lor viață spirituală, precum
Constantin Noica, Alexandru Dragomir ori Mihail Avramescu. Evident,
pe lângă cei de mai sus, nenumărați anonimi sau personaje cunoscute
au reușit să răspundă nevoii de libertate cu demnitate și curaj, cu
inteligență și inspirație. Fiindcă la limita luminoasă orice formă
de libertate trimite la libertatea spirituală.
Am făcut această introducere
doar pentru a sublinia și reaminti statura spirituală la care
ajunsese Nicolae Steinhardt in contextul istoric cunoscut. Pentru
a-l ințelege insă pe Steinhardt, ar trebui să-l privim și dinspre
trecut. Am avut o reală bucurie descoperind pe tarabele recentului
Târg de Carte “Gaudeamus” din București o excepțională lucrare
apărută la o editură prea discretă, Editura Universității
“Alexandru Ioan Cuza” din Iași, in 2004: “Convertire și integrare
religioasă in Moldova la inceputul epocii moderne”, semnată de
Mihai-Răzvan Ungureanu. Intr-un spațiu generos (peste 400 de
pagini), autorul studiului face o trecere in revistă a fenomenului
convertirii la creștinism, cu precădere la ortodoxie. Intr-o primă
parte sunt evaluate situația statistică a convertiților in
localitatea Iași (intre 1755 și jumătatea secolului XIX), originile
etnice ale acestora, strategiile personale de inserție socială,
comportamentele sociale, imaginea publică a convertiților,
căsătoriile mixte. Intr-o a doua parte, istoricul evidențiază
câteva biografii de succes in societatea acelor vremuri. In fine,
un ultim capitol al excelentei lucrări este dedicat “Misiunilor
protestante in Moldova și Iași și rolului acestora in convertirea
evreilor intre anii 1835 și 1860”. Studiul mai cuprinde o
consistentă anexă documentară (70 de pagini).
Desigur că bună parte dintre
motivele convertirii sunt de natură economică și politică. “Singura
indicație precisă asupra dinamicii convertirii la Iași provine
dintr-o «Condică pentru botezații carii din alte religii au vinit
la pravoslavnica credință», intocmită de membrii Dicasteriei
mitropolitane in anii 1819-1832” (p. 36). In afara datelor tehnice,
autorul notează: “Sunt familii care se botează in totalitate și
care obțin protecție domnească, familii de umili pe care-i nășește
doar preotul, sunt femei și bărbați singuri, lipsiți de șansa unei
situații imbunătățite – toți contând, insă, ca «reintorși din
eresuri la dreptslăvitoarea credință»” (ibidem). Media
convertirilor anuale pare a fi undeva la 34 de suflete, pentru o
populație totală a urbei (Iași) aflată undeva intre 40.000 și
60.000. Iar, pentru primul pătrar de veac XIX, ar fi vorba despre
aproximativ 1% din populație – ceea ce nu-i deloc puțin
lucru.
Cercetătorul Mihai-Răzvan
Ungureanu stăruie cu acribie și asupra provenienței etnice și
religioase a neofiților. In funcție de spasmele istoriei, vom găsi
intr-un procent consistent convertiți polonezi, evrei, armeni,
lipoveni, “nemți” (in realitate germani și austrieci), italieni
etc.
…Dar convertitul, purtând adesea
numele de Botezatu, este perceput de societate in continuare pe
baze neprincipiale. “Convertitul este indeobște văzut ca prizonier
al stării sale inferioare; comportarea abnormă se explică (…) drept
implicită schimbării sale de identitate” (p. 94). Sau: “Cuplurile
de convertiți nu par deloc inchegate și, deci, sunt lipsite de
coeziune și de rezistență in timp. Căsătoria arată mai curând ca un
compromis, in interiorul căruia partenerii admit comportamente
sancționabile de către Biserică sau de către autoritățile seculare”
(p. 95).
Un capitol aparte, spuneam, il
reprezintă acele câteva biografii de succes. Un exemplu elocvent
este cel dedicat lui Mihail Vitlimescu, “un caz exemplar de
convertire izbutită: intâi evreu, devine creștin din convingere și
se integrează relativ ușor in mediile capitalei moldovene, numele
său este pomenit in numeroase ipostaze și figurează in lista
credincioșilor lui Mihai Sturdza” (p. 125). Care este insă
percepția acestuia intre românii neaoși? Iată zugrăvirea făcută de
Constantin Sion in “Arhondologia Moldovei” (Iași, 1892, p. 60): un
“jidov botezat, dascăl de limba jidovească, slugă in casă la domnul
Mihai Sturdza, care l-au și boierit”. Nimic despre imensa cultură,
nimic despre loialitatea fără rest a acestui om!…
Multe ar fi de rostit și de
studiat pornind de la această strălucită lecție de istorie. Mă voi
intoarce insă la Nicolae Steinhardt. Ca și confratele său intru
suferință, cu un traseu similar, Mihail Avramescu – al cărui destin
nu este incă suficient evidențiat azi -, Steinhardt s-a convertit,
in mod evident, din vocație. Mai mult, ulterior a imbrăcat haina
monahală dovedind prin predici și scrieri că este un demn urmaș al
lui Pavel. Uriașa sa cultură laică nu a făcut decât să se altoiască
in mod fericit pe cultura teologică proaspăt asumată. Cu toate
acestea, incă se mai aud in zilele noastre sărmane voci
fundamentaliste care rezonează cu prejudecățile veacurilor demult
apuse: vezi Doamne, Steinhardt ar fi mai puțin de luat in seamă
date fiind deprinderile sale intelectuale și – scandalos! –
proveniența etnică. Este adevărat, aceste voci pline de frustări nu
reprezintă nicidecum poziția oficială a Bisericii Ortodoxe Române,
dar se mai aud inclusiv in rândul unor monahi, inclusiv, din
păcate, printre studenții teologi. Le recomand tuturora acest
consistent, inteligent și inedit studiu semnat de Mihai-Răzvan
Ungureanu, una dintre cele mai bune cărți de istorie românească
aparținând unei noi generații. Poate se vor dumiri:
fundamentalismul ortodox poartă cocoașa unor prejudecăți provenite
din secolele intrării in modernitate. Așa cum Mihai Vitlimescu face
deja parte din istoria noastră, dovedindu-și vrednicia ca
intelectual și sfetnic de taină, tot astfel teologia românească nu
va mai putea face abstracție vreodată de cel care a scris “Jurnalul
fericirii”. Dar pentru a realiza acest fapt, independent de
istorie, ai nevoie de o fărâmă de libertate
(interioară)…
MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licenta in filosofie (Universitatea Bucuresti) si un master in antropologia spatiului sacru (Universitatea de Arhitectura ”Ion Mincu”). Este doctorand al Universitatii Bucuresti, Facultatea de Litere, cu o tema interdisciplinara in care continua studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale si profesor de istorie a religiilor in invatamantul preuniversitar. A sustinut o bogata activitate in presa: studii, articole, eseuri, recenzii, proza scurta, editoriale, interviuri – in jurnale, reviste culturale si cu profil spiritual -, producator si realizator de emisiuni radio, numeroase colaborari la principalele televiziuni centrale. In ultimii ani a fost editorialist si editor coordonator (departamentul cultura-religie) la ziarul ”Adevarul” si redactor-sef al revistei ”Adevarul literar si artistic”; ulterior a fost senior editor la agentia de presa ”NewsIn”, coordonand departamentele de cultura-religie si media-publicitate. Actualmente semneaza o rubrica saptamanala in suplimentul ”Aldine” al ziarului ”Romania libera” si preda istoria religiilor la Universitatea Bucuresti.