Fără a avea complexe prea mari, Biserica Ortodoxă Rusă a declarat martiri și sfinți o sumedenie de persoane care au murit pentru credință în timpul comunismului. Chiar dacă există nenumărate astfel de cazuri și în România, din motive greu de explicat, Biserica Ortodoxă Română (BOR) deocamdată tace.
S-a scris abundent despre personalități de talia unui Sandu Tudor (devenit schimonahul Daniel), despre Pr. Arsenie Boca etc. – oameni care au demonstrat că se poate lupta pe căile și cu armele binecunoscute ale creștinului, care într-un cuvânt ar putea fi numite, simplu, rugăciune. Cu siguranță va veni vremea când scăpând de propriile-i complexe legate de colaborarea unora dintre ierarhi cu Securitatea comunistă, Sf. Sinod al BOR va decide canonizarea celor sus-menționați. Cu atât mai mult cu cât datorită harului său manifestat și în timpul vieții și după ce a plecat din această lume, unul precum Pr. Arsenie Boca, de exemplu, este realmente venerat de foarte-foarte mulți români.
Unii ridică însă și problema celor care au luptat în rezistența anticomunistă din munții României – fenomen unic în istoria estului aflat sub talpa bolșevică. Pot fi aceștia considerați martiri?
Sincer, este o întrebare la care nu am un răspuns. Pe scurt spus, martir este cel care se jertfește pentru apărarea credinței. Cât de credincioși erau acești oameni – eroi, să nu ne ferim de cuvinte! – care și-au apărat libertatea proprie și a țării? Desigur este greu de evaluat, ar trebui discutat fiecare caz în parte, ceea ce nu este deloc facil, mai ales că acești eroi nu au fost puțini…
Am în față o carte apărută acum câțiva ani care ar putea fi lecturată și prin prisma problemei de mai sus: “Jurnale din rezistența anticomunistă”, Vasile Motrescu, Mircea Dobre, ediție îngrijită de Liviu Țăranu și Theodor Bărbulescu, cu un Cuvânt înainte de Ion Gavrilă-Ogoranu (Ed. Nemira, 2006). În paranteză fie spus, îngrijitorii ediției nu dau date foarte amănunțite despre eroii acestei cărți, autorii celor două jurnale, chiar dacă mai există câte ceva… S-au mulțumit ca, alături de cele două jurnale, să pună doar câteva documente găsite la CNSAS în care sunt scrisori către autorități – adesea emoționante – ale lui Vasile Motrescu. Nu este ceea ce s-ar numi o ediție critică a jurnalelor celor doi partizani.
Pe de altă parte, dacă cel de-al doilea jurnal conține banalități terestre, majoritatea cu privire la starea vremii ori la procurarea hranei zilnice, jurnalul lui Vasile Motrescu este pe alocuri spectaculos. Țăran simplu, dar foarte inteligent, în opinia lui Ion Gavrilă-Ogoranu, Vasile Motrescu este un “personaj” tipic antisistem. Paginile sale conțin uneori – poate din motive tactice – perspective critice inclusiv adresa la Occidentului. Dar desigur că toate tunurile și le îndreaptă asupra invaziei sovietice prin care a fost răpită o bună parte din Bucovina, iar ulterior a generat instalarea comunismului în întreaga țară. Dincolo de naivitățile omului simplu, pana sa este nemiloasă, verbul său este adesea memorabil. Făcător de versuri naive, consideră că și acestea sunt o armă cu care se poate rezista noii puteri…
Dar cele mai interesante – din punctul de vedere al rubricii de față – sunt acele pagini dedicate credinței. Motrescu este un om care se roagă zilnic, care citește zilnic din Biblie, în condițiile în care stă ascuns prin cine știe ce văgăună din inima pădurii, mereu în căutare de hrană, permanent atent la reprezentanții puterii care-l vânează necontenit.
În paranteză trebuie spus că Vasile Motrescu (născut în 1920 în Vicovul de Sus, jud. Suceava), devine partizan încă din 1944. La un moment dat se predă (1951), este arestat, bătut, și se încearcă folosirea sa (în 1952) ca momeală pentru capturarea altor partizani (grupul lui Ion Gavrilă-Ogoranu, din Munții Argeșului). Motrescu face jocul Securității, pentru a putea ieși din închisoare, dar în momentul decisiv îl avertizează pe Ogoranu, salvându-l, și fuge din nou în Bucovina. Va sta ascuns aici timp de 6 ani – în 1958 este tradat de un țăran, este prins și executat.
Vasile Motrescu este un om care suferă enorm datorită condiției sale. Nu are alura unui ascet care se bucură de singurătate. Din dragoste de libertate și-a părăsit soția și cei doi copii minori, familia sa este la rândul ei hăituită de comuniști (îngrijitorii cărții nu o spun: toate rudele lui Motrescu – soția, frații, părinții, au fost arestați, bătuți, amenințați, unii au făcut ani grei de pușcărie). Așadar el nu s-a retras departe de lume din dragoste de Dumnezeu. Dar dragostea sa față de libertate este susținută de credința creștină. Fiind obligat să-și sape bordeie ascunse în pământ, își plânge soarta, îndelung: “Oare așa de mult să fi păcătuit eu înaintea lui Dumnezeu ca să nu am parte nici de lumina zilei de care se bucură toți păcătoșii?” (p. 79). Sau “De multe ori mă întreb pentru cine le sufăr eu toate astea și pentru ce? Oare dacă voi scăpa voi avea eu oare vreo răsplată? Căci sunt foarte greu de imaginat toate lipsurile, suferința, durerea sufletească și cea trupească căci nici bolnav n-am timp să fiu. Frigul, foamea, lipsa de îmbrăcăminte și toate cele ce are nevoie un om… dar pentru cine le suferi? Și totuși mă rog lui Dumnezeu, păzesc poruncile lui și nu cârtesc împotriva lui căci este spre binele meu, căci omul prin suferințe ajunge la cunoștință de Dumnezeu.” (p. 81).
Mai ales iarna viața sa este foarte aspră – suferă de foame, de frig, de singurătate: “Duminică, 11 ianuarie 1953. Repaus, citesc, mă gândesc, mă frământă viața de vizuină, toată ziua nu ies din colibă că este frig, este zăpadă mare, așa îmi trăiesc viața până s-o îndura Dumnezeu să mă scoată din întuneric la lumină, noaptea, ca de obicei am citit din Biblie până la ora 11, iar de la ora 11 la ora 2 am compus niște versuri, să-mi mai treacă din timp. Nu știu ce să mai fac cu viața mea de pustnic, de ce să mă apuc, să treacă timpul, să nu mă doboare întristarea și gândurile negre. Până la ziuă puțin am dormit, tot m-am frământat.” (p. 88).
Uneori se simte părăsit, oamenii din sat care-l mai ajutau cu de-ale gurii au fost bătuți și amenințați de autorități (unii au făcut și închisoare – lucru care ar fi meritat, iarăși, subliniat de îngrijitorii cărții): “Duminică, 22 iunie (1952). Repaus. Citesc în Biblie și rugăciunile obișnuite și odihnă și mă gândesc cum în ceilalți ani de prigoană mă ajutau oamenii, iar acum trăiesc din mila Domnului” (p. 56). Alteori confrații îi înșală așteptările – în iarna grea și în condițiile lipsei de hrană, cei doi, de asemenea partizani, cu care locuiește sub un același acoperiș o perioadă se comportă straniu, astfel încât Motrescu notează amărât: “nu-mi trebuie tovărășia nimănui căci astăzi e lucru mare să fii om și să crezi pe om când este în suferință și nu are nici un sprijin de la nimeni afară de Dumnezeu care ne rabdă” (p. 99).
De Crăciun sau de Paște este singur, suferă, sau, dimpotrivă ajunge să se împace cu soarta: “Am petrecut cu ajutorul lui Dumnezeu și acest Paști în liniște și stau în miros de floricele și cântec de păsărele.” (p.110)…
Nu știu dacă acest om a fost martir, dar a fost cu siguranță unul dintre nenumărații Oameni cu suflet mare ai acestui pământ.