Etapele vieții sale duhovnicești sunt marcate de numele primite:
la botez a avut numele Dumitru, odată cu tunderea în monahism (la
16 ani) i s-a dat numele David. Tânărul monah îl are duhovnic pe
Sfântul ierarh Leontie de la Rădăuți și este recunoscut pentru
posturile aspre și veghea neobosită în rugăciune. A treia etapă a
evoluției sale spirituale este marcată de dobândirea numelui cu
care a rămas în istorie: devine schimonahul Daniil, retrăgându-se
întâi în preajma Mănăstirii Neamț, apoi pe valea pârâului Putna,
într-o chilie săpată în piatră. În 1470 se sfințește Mănăstirea
Putna, ridicată, spune legenda, chiar la sugestia pustnicului.
Fugind în continuare de lume, Daniil se retrage pe malul râului
Moldova, în preajma viitoarei Mănăstiri Voroneț, unde își sapă o
chilie în piatră sub stânca numită Piatra șoimului. La sfințirea
Mănăstirii Voroneț (1488), sihastrul revine în obște, la peste 80
de ani, devenind egumenul mănăstirii. De aici a și plecat la cele
veșnice, (probabil) în anul 1496, fiind îngropat în biserică. În
urma sa au rămas, atât la Putna, cât și la Voroneț, adevărate școli
isihaste. Mulți practicanți i-au urmat exemplul, retrăgându-se în
codri – tradiția susține că spre finalul vieții sale pământești
avea peste cincizeci de ucenici-sihaștri în codrii din munții
Voronețului, ai Rarăului, ai Stânișoare.
Daniil Sihastrul este un personaj real, dar despre care nu s-au
păstrat decât relatări fugitive prin cronici, grație rolului său de
duhovnic al lui Ștefan cel Mare. Legendele sunt însă generoase –
cele locale, bucovinene, continuă și astăzi să “relateze” despre
puterea acestui sihastru de a vindeca oamenii, de clarvederea sa
etc. Una dintre legende spune că întorcându-se de la o vânătoare,
Ștefan se rătăcește noaptea undeva în munții din Nordul Moldovei.
Speriat de urletul lupilor și de mormăiturile urșilor, descoperă în
desișul pădurii o chilie de care se apropie. Aceste mito-simboluri
reprezentate de “urletul lupilor” și de “mormăitul urșilor” sunt
elemente de decor pe care le reîntânim constant în astfel de
scenarii inițiatice. Vânătoarea însăși a avut un rol inițiatic
“illo tempore”, după cum a dovedit un rol remarcabil în legendele
de întemeiere – cel mai cunoscut în cazul de față fiind chiar
vânătoare lui Dragoș, întemeietorul Moldovei.
Odată parcurse încercările simbolizate prin amenințarea forțelor
sălbatice, chtoniene, principele își întâlnește maestrul. Conform
legendei respective, Daniil, care locuiește într-o chilie săpată în
stâncă (fapt real, confirmat istoric), îl primește cu bucurie și îl
îndeamnă în toiul nopții să construiască o mănăstire chiar în acele
locuri – vorbim desigur de Mănăstirea Putna.
Dar o variantă cu mult mai ofertantă este o altă legendă, nuanțat
diferită, intitulată “Ștefan Vodă și turcii” (vezi Ștefan
Teodorescu-Kirileanu – “Ștefan vodă cel Mare și Sfânt. Istorisiri
și cântece populare”, Focșani, Tipografia Aurora 1903, p. 46-54).
Rătăcind prin aceiași munți, ca urmare a înfrângerii suferite în
fața turcilor, Ștefan “vede zarea unei lumini licărind prin
crengile unor copaci”. Nu știm dacă povestașul se referă cumva la o
lumină supramundană. Răspunsul este mai degrabă negativ,
vorbindu-se despre lăcașul de retragere (care poate fi vizitat și
astăzi la Putna) al pusnicului Daniil. După ce găsește chilia
săpată în stâncă, domnitorul este supus la altfel de încercări. Pur
și simplu este testat, este “negociată” eventuala sa întrevedere cu
Sihastrul. Bătrânul se preface a nu-l cunoaște, îl obligă să se
smerească: “Și dacă întru adevăr ești tu Ștefan Vodă, spune-mi ce
cauți prin aceste locuri pustii”? Domnitorul este obligat la maximă
sinceritate, la o formă de spovedanie – îi vine greu să recunoască
faptul că a fost înfrânt de dușmani. După ce mărturisirea este
completă, testul nu se oprește. Recunoaștem aici duritatea specific
tradițională a acestui gen de “preparatio”: “Asta nu-i cu putință,
zi mai bine că ești altcineva, iar nu Ștefan Vodă cel viteaz,
și-atunci mai degrabă te-oi crede și ți-oi da drumul înăuntru!”.
Pare că îndrumătorul “se joacă” cu ucenicul, încercarea devine
foarte dură pentru nervii unui rege!
Suntem într-un punct nodal care impune revenirea la Sursă. Fără a
mai înțelege ce se petrece cu el și cu regatul său, principele este
nevoit a apela la cel care are puterea de a vedea lucrurile așa cum
sunt în realitate, dincolo de aparență. Ștefan “revine la
contemplativul pur, care e distanțat de efortul războinic”,
consideră Pr. Prof. Andrei Scrima, unul dintre cei mai inspirați
exegeți ai legendei (vezi Andrei Scrima – “Experiența spirituală și
limbajele ei”, Humanitas, București, 2008, p. 346). Din momentul în
care este acceptat ca ucenic – odată încercările parcurse – este
primit în chilie, iar inițiativa nu-i mai aparține conducătorului
țării. El este la rândul său condus spre verticala de la care va
putea avea o cu totul altă perspectivă. Primul pas este (aparent)
fizic: “Se suiră amândoi pe vârful stâncii în care era săpată
chilia”. Apoi, traseul și procedura inițiatică continuă
surprinzător. Domnitorul este invitat să privească în sus și este
întrebat dacă vede ceva. La răspunsul său negativ este invitat să-l
calce pe sihastru: “Calcă pe piciorul meu drept!” După ce se
sfiește să facă acest gest, în final principele răspunde îndemnului
și atunci începe “a vedea”. Ochii spirituali i se deschid. Este un
procedeu magic, șamanic, regăsit în fenomenologia religiilor. Ne
amintim de relatarea lui Motovilov, biograful Sf. Serafim de Sarov,
care a fost martor pe pielea sa la o experiență înrudită generată
de atingerea duhovnicului. În cazul lui Ștefan este deocamdată un
procedeu inițiatic care-l ia prin suprindere pe ucenic, se sfiește
să-l facă. Sfială care este și o continuare a preparării întâlnirii
sacrului. Ulterior, în urma “călcăturii”, discipolul primește
instantaneu capacitatea de a vedea cu ochii spirituali. El
descoperă niște lumini lângă un copac (aflat, spune legenda, chiar
pe locul actual al mănăstirii): “iar în copaciu văd arzând o
mulțime de lumini”. Procedura continuă, Ștefan fiind întrebat dacă
aude ceva. La răspunsul său negativ, este îndemnat să calce de
această dată piciorul stâng al lui Daniil Sihastrul. Rezultatul
instantaneu este acela că a început a auzi în plan subtil: “Mai
frumoasă cântare decât asta n-am mai auzit de când sunt”. Neștiind
ce sunt aceia care cântă, i se răspunde că sunt îngeri. Urmează
îndemnul maestrului de a construi o mănăstire exact în acel loc,
ceea ce va atrage, îi profețește acesta, victoria împotriva tuturor
dușmanilor.
Atingerea care a declanșat minunea deschiderii ochilor spirituali
ne aduce aminte de o celebră expresie evanghelică: “Noli me
tangere!” (Ioan 20, 17). Așadar, atingerea sacrului se poate
produce numai în anumite condiții, numai cei pregătiți, cei chemați
au puterea de a o suporta în toate consecințele. Poate fi și
periculoasă.
“Acum Ștefan nu mai vede prin el însuși, ci doar după ce a intrat
în comuniune, în legătură organică cu contemplativul”, notează
monahul ortodox Andrei Scrima. Regăsim “reprezentarea axei imuabile
și inatacabile a lumii sub forma clasică a unui copac” (Scrima, p.
347). Cu alte cuvinte – apropiindu-ne totodată de șamanism – abia
acum ascensiunea spirituală poate începe. Putem desluși mai multe
trepte de apropiere față de această ascesiune “par excellance”:
preparerea, acceptarea, ascensiunea de ordin fizic (pe stâncă),
atingerea prin călcătura pe piciorul maestrului și urcușul
spiritual propriu-zis…
Domnitorul află că templul există deja. Prin reatașarea la sacru
destinul real al său și al țării revine la matca firească, alta
decât cea închipuită la deznădejde.
“Latura dreaptă are în genere, în culturile tradiționale, o funcție
legată de vederea transmundană, cea stângă de acustica lumilor de
dincolo, sunetul fiind relativ inferior față de revelația vizuală”,
subliniază hermeneutul (Scrima, p. 347). Faptul că Sihastrul
precizează despre cei ce cântă “Aceia nu sunt preoți, ci îngeri”
este considerat de profesorul Scrima o puternică evidențiere a
caracterului transmundan, sacru al locului depistat de Ștefan
alături de Daniil Sihastrul.
Concluziile care se impun în urma meditației la cele de mai sus
trimit spre moștenirea și transmiterea Tradiției. Domnul țării este
îndemnat astfel: “Pune gând la Dumnezeu să ridici mânâstirea chiar
pe locul copacului acestuia”. Această “punere de gând” către Tatăl
Ceresc, singurul factor determinant în realitate pentru economia
luptelor principelui, este o altă modalitate de a prefigura ceea ce
nu este rostit în text și nici analizat de Pr. Scrima.
Ne întrebăm pe bună dreptate de ce “atingerea” maestrului,
contactul cu sacrul nu se produce în altă modalitate? O atingere cu
mâna, pur și simplu… – precum am văzut că se petrece în alte
cazuri. Răspunsul pe care noi îl dăm la întrebarea de mai sus este
legat strict de această “călcătură” a maestrului de către ucenic –
întâi a piciorului drept, apoi a celui stâng. Nu vom stărui asupra
diverselor feluri de a păși fie într-un templu, fie într-un dojo
(spațiu de practică zen) sau despre pașii practicați de diverse
ordine inițiatice.
Este una dintre modalitățile tradiționale ale urcușului către
Înviere. Pur și simplu această călcătură parcă mai mult decât pe
urmele maestrului, cât “întru” urmele sale, ne sugerează o
splendidă imagine a transmiterii tradiției initiatice de la
învățător la ucenic. Iar învățătorul, în cazul nostru, este însuși
Hristos. Precum ar merge în zăpadă unul pe urmele celuilalt, tot
astfel par a începe urcușul arborelui cosmic, ghidați de îngerii
veșnic (în)cântători…
MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licenta in filosofie (Universitatea Bucuresti) si un master in antropologia spatiului sacru (Universitatea de Arhitectura ”Ion Mincu”). Este doctorand al Universitatii Bucuresti, Facultatea de Litere, cu o tema interdisciplinara in care continua studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale si profesor de istorie a religiilor in invatamantul preuniversitar. A sustinut o bogata activitate in presa: studii, articole, eseuri, recenzii, proza scurta, editoriale, interviuri – in jurnale, reviste culturale si cu profil spiritual -, producator si realizator de emisiuni radio, numeroase colaborari la principalele televiziuni centrale. In ultimii ani a fost editorialist si editor coordonator (departamentul cultura-religie) la ziarul ”Adevarul” si redactor-sef al revistei ”Adevarul literar si artistic”; ulterior a fost senior editor la agentia de presa ”NewsIn”, coordonand departamentele de cultura-religie si media-publicitate. Actualmente semneaza o rubrica saptamanala in suplimentul ”Aldine” al ziarului ”Romania libera” si preda istoria religiilor la Universitatea Bucuresti.