În buna tradiție a așteptării sponsorizărilor și a oamenilor de bine, evenimentele literare au avut, mai mult sau mai puțin, o constantă: “Pleșcăreala”. Cine dă, cât dă, pentru cât timp dă și cum dă. Și, mai ales, ce trebuie să primească finanțatorul pentru darul făcut. Nu cumva e și el poet (în secret) și trebuie inclus în peisaj? Îi dăm și lui două pagini în revista în care bagă bani sau îi alocăm un interviu?

Dincolo de această condiționare, ani și ani autorul a stat la dispoziția sistemului, nu doar acceptând publicarea în orice condiții (fără contracte, fără difuzare, fără garanția unui feedback), doar pentru a vedea o carte tipărită, ci și așteptând ca instituțiile să-l bage în seamă. Și asta în condițiile în care era, de cele mai multe ori, pe cont propriu.
Pentru că rarele excepții de promotori (un Dan Silviu Boerescu) n-au putut schimba obiceiurile. “Românul s-a născut poet”, nu-i așa? Din fericire, vremurile-s din ce în ce mai schimbătoare: scriitori de a doua linie din toate generațiile înțeleg că vor reuși mai mult în plan organizatoric decât în plan literar. Sigur, mai e mult până la apariția agenților literari (la un concurs special organizat de Uniunea Scriitorilor acum ceva vreme nu s-a prezentat nimeni!), necesari ca autostrăzile în competiția traducerilor. Dar semne sunt că lucrurile încep cumva să se schimbe.
“Pleșcăreala”, în formele ei de manifestare specifice, o regăsim de la colocvialele lansări cu degustări, la pomenile literare ale festivalurilor cu circuit intern. Fiecare județ, ca să nu spun fiecare oraș, plătește și întreține un astfel de tribut. Raportul, în cele mai multe cazuri, este invers proporțional: se alocă fonduri în primul rând pentru cantitate, pentru numărul mare de participanți.
M-am întrebat, naiv, firește, cum e posibil să nu existe (zonal vorbind) o grilă valorică absolut transparentă? De ce 100 de scriitori români de primă mărime nu ajung decât absolut întâmplător în relație cu publicul?
Răspunsul financiar nu stă în picioare. Banii, mulți-puțini, există. Ei se strecoară cumva, se scurg printre aprobările și jocurile locale. Pentru că – mi-e puțin teamă să spun – există diferite interese de grup care obstrucționează vizibilitatea celor ce contează literar. Se-ntâmplă ca nucleul dur al unei zone, de regulă minor valoric, dar rezistent la schimbare, să nu pună accent pe ceea se numește spor de personalitate.
În mod normal, ar trebui să se renunțe la coloniile valorice zonale, iar scriitorii noștri importanți să dea tonul oriunde.
Din fericire, noile grile TVR încep să respecte acest principiu elementar: cei mai buni trebuie să fie valorizați oriunde. Prezența într-o sâmbătă seara a lui Mircea Cărtărescu pe TVR 1 poate fi semnul depleșcărelii instituțiilor. Mai ales a celor publice.

Subiecte #sponsorizari