„Într-o lume în care cântecele de sirenă ale comunismului contondent găsesc tot mai multe urechi obediente, rolul intelectualului critic e mai important ca oricând. Cartea lui Vladimir Tismăneanu și a lui Marius Stan își îndeplinește, și din acest punct de vedere, cu prisosință menirea: aceea de a atrage atenția asupra capcanelor istoriei. Când criminalul sociopat Lenin redevine un «far luminos» pentru mulți adepți ai utopiei egalitariste, autorii propun o revenire la rațiune, argument și document. Ei demonstrează peremptoriu că n-a existat niciodată un umanism al comunismului, al fascismului ori nazismului. Discursul lor se revendică unei tradiții strălucite a intelectualului angajat, o direcție de maximă respectabilitate civică și morală, ilustrată de mari nume precum Danilo Kiš, Václav Havel, Monica Lovinescu ori Hannah Arendt – adică acea pleiadă a oamenilor curajoși de la care avem datoria să învățam ce înseamnă a trăi întru adevăr.” – Mircea Mihăieș.
Vladimir Tismăneanu, profesor de știinte politice la Universitatea Maryland, este autorul a numeroase cărți între care The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (University of California Press, 2012, trad. rom. Humanitas, 2013), Despre comunism. Destinul unei religii politice, Arheologia terorii, Irepetabilul trecut, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Fantasmele salvării, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Democrație și memorie, Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel. Coeditor, împreună cu Dorin Dobrincu și Cristian Vasile, al Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturiii comuniste din România (Humanitas, 2007). Coeditor, împreună cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History (Central European University Press, 2012). Coautor, împreună cu Mircea Mihăieș, al volumelor Vecinii lui Franz Kafka, Balul mascat, Încet, spre Europa, Schelete în dulap, Cortina de ceață și O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu. Editor, între 1998 și 2004, al trimestrialului East European Politics and Societies (în prezent membru al Comitetului Editorial). În 2006 a fost președintele Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania.
Marius Stan. Politolog și redactor-șef al revistei History of Communism in Europe. Începând cu 2006 s-a ocupat de studierea istoriei regimurilor comuniste. Este autorul multor articole academice și lucrări colective asupra istoriei recente a României, precum și al unor articole de presă culturală pe teme de istorie politică și intelectuală. Din 2014 este fotojurnalist la Radio Europa Liberă. Coautor, împreună cu Mihai Burcea și Mihail Bumbeș, al Dicționarului ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor. Aparatul Central: 1948-1989, Iași, Polirom (vol. I/ 2009; vol. II/ 2011). Cea mai recentă carte publicată: Adam Burakowski, Marius Stan, Kraj smutny pelen humoru. Dzieje Rumunii po 1989 roku/ Țară tristă plină de umor. Istoria României după 1989, Varșovia, Editura TRIO, 2012.
1
Esența sistemului comunist.
O propunere de discuție
Pe 5 martie [2013] se vor împlini 60 de ani de la moartea lui Stalin. Este momentul să pornim o discuție despre ce au însemnat regimurile comuniste, care au fost instituțiile lor fundamentale, cum au putut supraviețui vreme de decenii, de ce s-au prăbușit în imensa lor majoritate. Mai ales că judecățile superficiale abundă și că se uită că fără aparatele ideologice, fără nomenclatură și fără poliția secretă, aceste dictaturi n-ar fi putut funcționa. Un personaj precum Dan Voiculescu a colaborat cu Securitatea. Este un verdict confirmat și reconfirmat, în pofida tentativelor de a-l prezenta pe magnatul trustului „Intact“ drept o victimă a cine știe cărei conspirații denigratoare. Dan Voiculescu a fost una dintre rotițele acelui sistem lipsit de legitimitate și ostil ideii însăși a unui stat de drept.
Să le luăm pe rând. Partidul era instituția decisivă. Se bucura de un tratament cultic, chiar mistic. Se autoproclamase deținător al adevărului absolut. Se dorea custodele fericirii universale. Era vorba de ceea ce un filosof numea „pretenția infailibilității epistemice“. Așa văzuse lucrurile Lenin, fondatorul bolșevismului, el însuși un marxist convins, așa au continuat să le vadă discipolii săi. Mihail Gorbaciov a devenit un eretic în clipa în care a acceptat renunțarea la principiul sacrosanct al „rolului conducător al partidului“. Ceea ce s-a numit „democrația internă de partid“ era o glumă. Fracțiunile fuseseră interzise încă din martie 1921. Fracționismul era un păcat capital. Liderul partidului era nu doar șeful suprem al aparatului, ci și sacerdotul ortodoxiei. Un Andrei Jdanov îndeplinea ordinele ideologice ale lui Stalin. Leonte Răutu și Dumitru Popescu răspundeau prompt imperativelor dictate de Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. Scopul era îndoctrinarea în masă, subordonarea culturii și a educației, fixației bolșevice (înrudită cu aceea fascistă) a formării „omului nou“. În rândul militanților, rațiunea critică fusese înlocuită prin credința oarbă. Sectele staliniste erau organizații ale oamenilor fără îndoieli.
Aparatele ideologice includeau revistele, editura partidului, școlile de partid, Radioul, Televiziunea, cenzura etc. (o paranteză: în pofida unei campanii de o stânjenitoare stridență și de o sistematică rea-credință – mă refer la serialul lui Radu Călin Cristea din Observator cultural, dar și la alte texte de același gen apărute în aceeași revistă ori în Cotidianul nistorescian, în România Mare, în Tricolorul etc. – precizez că nu am lucrat niciodată în aceste aparate; nu eu, ci profesorul Ion Ianoși a fost instructor, vreme de zece ani, în cadrul CC al PMR; nu am scris niciun rând în Scînteia ori în Era Socialistă (acolo era redactor dl. Paul Dobrescu, azi profesor la SNSPA și președintele Consiliului de Etică pentru care premierul Ponta „nu a plagiat“). Fiecare comitet județean avea un secretar cu propaganda. Revistele de tineret erau parte a acestui univers controlat, însă una relativ marginală (de pildă, Viața Studențească și Amfiteatru). În anii duri ai stalinismului, revistele de istorie și filosofie erau ecoul nemijlocit al liniei partidului, ceva mai puțin în anii ‘70 și ‘80. Rolul aparatelor ideologice era să reproducă dominația simbolică și să delegitimeze orice formă de autonomie reflexivă. În România, mai ales după 1971, s-a născut un sincretism ideologic (protocronism) în care stalinismul tradițional se îngemăna cu mituri ale extremei drepte interbelice. Consecințele acestui baroc ideologic pot fi constatate și azi, îndeosebi în osanalele la adresa unor Adrian Păunescu sau Sergiu Nicolaescu, precum și în tentativele de eroizare primordialistă, de romantizare etnocentrică, a trecutului. Cultul personalității, ajuns la dimensiuni faraonice, era întreținut prin mecanismele culturii de masă, conferințe, simpozioane, poeme, volume omagiale etc.
Poliția secretă, în cazul României, Securitatea, avea rol punitiv și profilactic. Teroarea inițială, de o amplitudine și de o violență fără precedent, avea drept obiectiv distrugerea pluralismului, a societății politice (partidele democratice), intimidarea intelectualității, suprimarea societății civile, deplina înregimentare socială (colectivizarea forțată, deportările de țărani, „lichidarea chiaburimii ca clasă“). Universul concentraționar comunist a fost întemeiat tocmai pentru atingerea acestor scopuri. După 1956, deci după Raportul secret al lui Nikita Hrușciov (februarie) și după Revoluția Maghiară (23 octombrie – 3 noiembrie), regimurile comuniste au recurs la noi metode de supraveghere, control și manipulare. S-a produs, totuși, acea deradicalizare despre care a scris Robert C. Tucker, ceea ce, mai ales după 1968, a permis apariția unor gesturi de disidență remarcabile. Ele au fost însă strivite în fașă de către regim iar disidenții au fost calomniați, expulzați, izolați. Nimic nu era mai primejdios, din punctul de vedere al dictaturii, decât acțiunile colective ale clasei muncitoare. Confruntat cu protestele anticomuniste din Valea Jiului (greva din august 1977), de la Brașov (noiembrie 1987), de la Timișoara, București și Cluj (decembrie 1989), regimul, conștient de ceea ce se petrecuse în Polonia, a recurs la represiune deschisă, a abandonat masca „democrației socialiste“. Când discutăm Securitatea, este important să ținem cont de faptul că teroarea nu s-ar fi putut exercita în absența colaboratorilor, a turnătorilor, a informatorilor, a delatorilor, a „persoanelor de sprijin“. Nu toată lumea a dat note informative, nu toată lumea a avut nume de cod.
Nu am zăbovit aici, cum s-ar fi cuvenit, asupra dimensiunii economice. În această privință, ideile mele se întâlnesc cu acelea ale gânditorilor maghiari Ágnes Heller, Ferenc Fehér și György Márkus, formulate în volumul clasic Dictatorship over Needs. Pentru analiza politicilor economice ale comunismului românesc, recomand scrierile istoricului Bogdan Murgescu. Despre expansionismul revoluționar bolșevic voi scrie separat.
Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Curtea veche