Sheila Fitzpatrick
Stalinismul de fiecare zi
Viața cotidiană în Rusia sovietică a anilor 1930
Editura Corint
Traducere din limba engleză de Alina Popescu. Prefață de Sorin Antohi.
„Este o foarte bună monografie; superb scrisă, clar organizată și bine documentată. Relatarea autoarei Sheila Fitzpatrick despre viața cotidiană în Rusia sovietică a anilor 1930 poate fi citită de cei interesați nu doar de perioada stalinistă, ci în general de istoria secolului al XX-lea.” Chris Ward, The Russian Review
Sheila Fitzpatrick și-a asumat cu îndrăzneală să schimbe perspectiva asupra modelului totalitar, oferind în această lucrare clasică o interpretare provocatoare, „revizionistă”. Autoarea descrie modul în care cetățenii sovietici au încercat să ducă un trai obișnuit, în condițiile neobișnuite ale regimului stalinist. Ni se propune o explorare temerară și originală a comunismului sovietic, a acelei laturi invizibile pe care propaganda oficială a ascuns-o cu grijă. Destine de victime și torționari, anonimi și oameni celebri, defavorizați și privilegiați ne sunt înfățișate în contextul tenebrosului deceniu al patrulea, la apogeul Marii Terori.
Sheila Fitzpatrick s-a născut în 1941, în Australia. Predă la Universitatea din Sydney și specializarea ei principală este istoria Rusiei moderne. A fost liderul unei generații de istorici revizioniști și a atras atenția asupra unei interpretări sociale a istoriei, care nu se concentrează pe aspectele politice.
„Această carte – scrie ea în introducere – este despre viața cotidiană a oamenilor obișnuiți, «oameni neînsemnați» în comparație cu «mărimile». Însă viața dusă de acești oameni obișnuiți nu a fost, în accepțiunea lor și, probabil, a noastră, una normală. Pentru aceia care trăiesc în vremuri extraordinare, viața normală devine un lux. Tulburările și greutățile au destrămat normalitatea anilor 1930, făcând din ea un ideal la care cetățenii sovietici năzuiau, însă pe care, în general, nu izbuteau să-l atingă. Cartea de față este o incursiune în ordinarul și extraordinarul Rusiei lui Stalin, tratând modul în care cele două stări interacționau. Ea descrie felul în care
cetățenii sovietici se străduiau să ducă vieți obișnuite, în împrejurările extraordinare ale stalinismului. Este un portret al unei specii sociale pe cale de apariție, homo sovieticus, al cărei habitat natural era stalinismul”.
Există o mulțime de teorii despre cum se scrie istoria vieții cotidiene. Unii înțeleg termenul „cotidian” ca referindu-se în primul rând la viața privată, acoperind sfere precum familia, căminul, creșterea copiilor, timpul liber, legăturile de prietenie și sociabilitatea. Alții cercetează cu precădere viețile angajaților, comportamentele și atitudinile generate de locul de muncă. Cercetătorii vieții de zi cu zi din regimurile totalitare se concentrează adesea pe rezistența activă sau pasivă la regimul respectiv, în vreme ce unele studii ale vieții țăranilor se axează pe „rezistența cotidiană”, adică pe mijloacele banale și aparent cotidiene prin care indivizii aflați într-o relație de dependență își exprimă resentimentele față de stăpâni. Cartea de față are în comun cu numeroase studii recente atenția deosebită acordată practicii – adică formelor de comportament și strategiilor de supraviețuire și de ascensiune pe care indivizii le dezvoltă pentru a face față unor împrejurări sociale și politice specifice. Însă cartea nu își propune să ilustreze o anume teorie despre cotidian,
subiectul ei constituindu-l cotidianul extraordinar.
Vremurile erau neobișnuite din pricina Revoluției din 1917 și a tulburărilor, cu impact nu mai puțin perturbator, care au însoțit orientarea noului regim către o rapidă industrializare și colectivizare a agriculturii, la finele anilor 1920. În această
perioadă au avut loc dislocări sociale masive, milioane de oameni schimbându-și ocupația și reședința. Vechile ierarhii au fost răsturnate, vechile valori și obiceiuri – discreditate. Noile valori, inclusiv condamnarea religiei drept „superstiție”, nedumereau și erau respinse de generația mai bătrână, dar erau adesea îmbrățișate cu fervoare de tineri. A fost proclamată o epocă eroică de luptă împotriva lumii vechi și de făurire a unei lumi noi și a unui om nou. Regimul, devotat transformărilor la nivel social, cultural și economic, a impus violent schimbări
radicale, fără a ține seama de costurile umane, și i-a tratat cu suprem dispreț pe aceia care doreau să ia o pauză de la lupta revoluționară. Pedepse sălbatice, mai rele decât orice născocise vechiul regim, le-au fost aplicate „dușmanilor” și, uneori, la întâmplare, populației. Nenumărate persoane s-au trezit stigmatizate
ca „elemente străine”, intruși în noua societate.
Toate acestea sunt parte din motivul pentru care cetățenii sovietici nu considerau că trăiesc vieți normale. Dar atunci când se plângeau de asta, de regulă se gândeau și la ceva anume. Cel mai neobișnuit aspect al vieții urbane sovietice, din perspectiva celor care o trăiau, a fost dispariția bruscă a mărfurilor din magazine, la începutul anilor 1930, când a debutat o epocă de lipsuri cronice. Totul, mai cu seamă produsele de bază – alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte și articole casnice –, era în stocuri limitate. Motivul era trecerea de la o economie de piață la una bazată pe planificarea centralizată a statului, petrecută la finele anilor 1920. Penuria de alimente din zonele urbane a fost cauzată și de foametea de la începutul deceniului al treilea și, o vreme, oamenii de rând, dar și liderii politici au sperat că aceste lipsuri vor fi temporare. Treptat însă, acestea au prins conturul unui fenomen mai degrabă permanent și sistemic. Avea, într-adevăr, să fie o societate clădită pe lipsuri, cu toate greutățile, neplăcerile, disconfortul și pierderea de timp
asociate cu penuria. Homo sovieticus, specia care începea să apară în anii 1930, se dovedea extrem de iscusit la vânătoarea și strângerea de bunuri greu de găsit în mediul urban.
Această carte este despre viața în Rusia urbană, în epoca de glorie a stalinismului. Este despre apartamentele comune aglomerate, despre soții părăsite și soți care nu plăteau pensia alimentară, despre penuria de hrană și îmbrăcăminte, despre cozile nesfârșite. Este despre murmurul de nemulțumire al populației față de aceste condiții și despre cum a reacționat guvernul. Este despre păienjenișul birocratic care adeseori transforma viața de zi cu zi într-un coșmar și despre metodele prin
care oamenii obișnuiți încercau să îl ocolească, printre acestea numărându-se în primul rând patronajul și sistemul ubicuu de relații personale numit blat. Este despre ce însemna să fii privilegiat în societatea stalinistă, dar și despre milioanele de marginalizați. Este despre supravegherea polițienească endemică în această societate și despre valurile de teroare, cum ar fi Marile Epurări, care o zguduiau periodic.
Pentru homo sovieticus, statul era o prezență centrală și ubicuă. În primul rând, statul era distribuitorul oficial de bunuri și producătorul lor cvasi-monopolist, astfel încât chiar și pe piața neagră se găseau mai ales produse de stat, comerțul ilicit depinzând în mare măsură de relațiile în aparatul de stat. În al doilea rând, toți locuitorii din mediul urban lucrau la stat, indiferent de ocupația lor: muncitori, dactilografe, profesori, vânzători. Alți angajatori practic nu existau. În al treilea rând, statul era un neobosit dirijor al vieții, emițând și pretinzând un șuvoi nesfârșit de documente și permise fără de care cele mai simple operațiuni cotidiene se dovedeau imposibile. Așa cum recunoștea toată lumea, inclusiv liderii înșiși, birocrația sovietică – de curând extinsă considerabil, pentru a-și putea acoperi noile însărcinări, și de aceea populată cu oficiali lipsiți de experiență și de calificare – era lentă, greoaie, ineficientă și adesea coruptă. Legea și procedura legală erau privite cu dispreț, acțiunile autorităților, de la cele mai înalte la cele mai mărunte, erau marcate de arbitrar și favoritism. Cetățenii simțeau că sunt la bunul-plac al regimului și al oficialităților sale; speculau la nesfârșit despre „cei de sus” și despre ce surprize îi mai rezervau aceștia populației de rând, dar nu simțeau
că ar putea să influențeze în vreun fel aceste decizii. Nici măcar bancurile preferate ale cetățenilor sovietici nu erau despre sex sau soacre sau despre originea etnică. În ciuda pericolului de a fi surprins în toiul unei conversații „antisovietice”, ele erau despre birocrați, Partidul Comunist și poliția secretă.
Termenul de „stalinism” din titlu are nevoie de unele explicații. Stalinismul deseori se referă la o ideologie și/sau un sistem politic. Aici, eu îl folosesc ca o prescurtare la un complex de instituții, structuri și ritualuri care alcătuiau habitatul lui homo
sovieticus în epoca stalinistă. Conducerea Partidului Comunist, ideologia marxist-leninistă, birocrația galopantă, cultul conducătorilor, controlul statului asupra producției și distribuției, ingineria socială, acțiunea afirmativă realizată în numele muncitorimii, stigmatizarea „dușmanilor de clasă”, supravegherea
polițienească, teroarea și diversele aranjamente neoficiale, subiective, prin care indivizii de la toate nivelurile căutau să se protejeze și să obțină bunurile de care duceau lipsă, toate alcătuiau habitatul stalinist. În vreme ce o parte dintre aceste elemente existau deja în anii 1920, abia în anii 1930 s-a instaurat habitatul stalinist propriu-zis, multe dintre trăsăturile sale prelungindu-se către epoca post-stalinistă, până la perestroika lui Gorbaciov, în anii 1980. În accepțiunea mea, stalinist și sovietic sunt sinonime, primul reprezentând atât o versiune augmentată a celui de-al doilea, cât și un moment definitoriu al său.