Se vorbeste astazi tot mai frecvent despre “societatea informationala”. Sintagma a devenit un loc comun in discursurile oficiale, un ingredient obligatoriu al limbajului de plastic. Se pare ca “ne indreptam spre societatea informationala” asa cum in vremurile apuse ne indreptam spre “societatea socialista multilateral dezvoltata”. Pentru cei mai multi, aceasta societate informationala (uneori scrisa cu majuscule) este asociata cu omniprezenta calculatoarelor si este plasata intr-un viitor incert si, in consecinta, ne-angajant.
De fapt, societatea informationala exista deja. Semnele ei sunt pretutindeni si e suficienta putina atentie pentru a le percepe. Iata un exemplu: culoarea gulerelor. Au trecut deja cateva zeci de ani de cand in tarile avansate numarul gulerelor albe l-a intrecut pe cel al gulerelor albastre, dovedind implicit ca valoarea informatiei a devenit determinanta. Retrospectiv privind, chiar prabusirea comunismului a fost un semn al instaurarii societatii informationale. Caderea economica care i-a precedat sfarsitul s-a datorat unei ineptii uriase: mentinerea fortata a echilibrului gulerelor in favoarea celor albastre, pentru a justifica “rolul conducator al clasei muncitoare” si, implicit, al partidului unic. Platim inca si azi pretul.
Valorile si metodele epocii industriale s-au schimbat pe nesimtite. Luati, ca exemplu, o bautura racoritoare. Fructele si procesul industrial de preparare si imbuteliere reprezinta o fractiune a costului. Partea banala. Adevarata valoare este informationala: marketingul, retelele de distributie si campaniile publicitare. Eficienta fluxurilor informationale este esentiala, calculatoarele si Internetul sunt piesele de baza iar Bill Gates este mai bogat decat orice proprietar de sonde.
Stapanii informatiei devin stapanii lumii si nimic nu reliefeaza mai pregnant schimbarea de paradigma indusa de societatea informationala decat razboiul surd care se da in jurul proprietatii intelectuale. Iar unul dintre fronturile pe care se duce acest razboi il reprezinta programele pentru calculatoare. Adoptarea unei legislatii europene in acest domeniu fost poate prima batalie majora. Episodul a trecut aproape neobservat la vremea respectiva dar ecourile sale se simt in continuare, asa ca merita rememorat.
Procesul legislativ a inceput inca din 1988 – intr-o vreme in care comertul cu software se afla la inceputuri – cu scopul de a elabora un proiect de lege care, odata aprobat de Consiliul si Parlamentul Comunitatii Europene, urma sa devina Directiva Europeana, adica o norma la care legislatiile tarilor membre urmau sa se alinieze. Obiectivele initiativei erau sa previna utilizarea si multiplicarea ilegala a produselor software (asa-numita “piraterie”) si sa promoveze libera circulatie a acestora in piata comuna europeana pe baza unei legislatii omogene.
Comisia numita pentru elaborarea proiectului a inceput prin a identifica o baza de plecare in legislatia existenta si s-a oprit la copyright, deoarece statutul inregistrarilor audio-vizuale prezinta multe analogii cu cel al programelor. In plus, legislatia drepturilor de autor era deja omogena in Europa, pe baza unor conventii internationale larg acceptate, iar unele tari experimentasera cu succes aceasta varianta. Pe de alta parte, copyright-ul este o lege care poate fi “reglata” pe baza unor parametri (cum ar fi durata drepturilor exclusive), astfel incat se poate gasi mereu un echilibru intre sub-protectie si supra-protectie. Ideea de baza este de a impiedica monopolul, a stimula competitia si a proteja atat interesele producatorilor cat si pe cele ale consumatorilor.
Este interesanta, in acest context, o scurta comparatie intre varianta copyright-ului si varianta brevetelor (numite si patente). Un prim fapt de remarcat este ca prin copyright se protejeaza doar expresia unor idei si principii, pe cand patentele se aplica inventiilor, adica tocmai ideilor noi cu caracter tehnologic. Aceasta inseamna ca detinatorul unui patent capata un monopol limitat in utilizarea unei tehnologii si, implicit, a tuturor produselor bazate pe acea tehnologie, in vreme ce copyright-ul protejeaza doar produsul in sine. Astfel, un alt producator poate produce in mod independent un produs care sa fie similar in functionalitate. Este evident ca legislatia drepturilor de autor stimuleaza in mai mare masura concurenta si protejeaza in mai mica masura inovatia. Insa, in acei ani de dezvoltare exploziva a domeniului, concurenta stimula la randul ei inovatia, asa ca varianta agreata de comisie raspundea cel mai bine obiectivelor.
Prima forma a proiectului a fost inaintata Consiliului Comunitatii si Parlamentului European in 5 ianuarie 1989, dupa care a urmat una dintre cele mai aprinse dezbateri de care s-a bucurat o directiva europeana. Mai mult, tarile Asociatiei Europene a Liberului Schimb au hotarat sa isi armonizeze la randul lor legislatia pe baza Directivei, astfel incat proiectul a incetat sa fie doar o chestiune “interna” a Comunitatii Europene.
Dar mai era ceva. La vremea aceea – ca si acum, de altfel – piata de software era dominata autoritar de marii producatori americani. Era de asteptat ca legislatia sa incerce sa protejeze interesele producatorilor europeni, ceea ce a provocat ingrijorare in Statele Unite.
Controversa a pornit de la notiunea de interoperabilitate. Inca din preambul proiectul specifica explicit ca aproba si incurajeaza dezvoltarea de programe interoperabile, deci capabile sa schimbe intre ele informatii pentru a putea conlucra. Era evident ca aceasta orientare era menita sa avantajeze producatorii europeni, care isi puteau astfel gasi un loc pe piata alaturi de marii producatori americani. Proiectul admitea chiar posibilitatea de a “adapta” programele unor terti producatori pentru a obtine interoperabilitatea, dar nu prevedea nici o cale explicita de a obtine informatiile tehnice necesare pentru aceasta (de pilda protocoale de comunicatii sau structurile interne de date). Astfel s-a ajuns la propunerea ca legea sa prevada in mod explicit posibilitatea de reverse engineering asupra unui produs pentru a obtine interoperabilitatea.
Aici se impune o scurta explicatie tehnica. De regula, programele se distribuie in format executabil (binar) iar documentatia se refera doar la utilizarea produsului si nu la modul cum acesta este implementat. Aceasta “inginerie inversa” consta dintr-o succesiune de operatii prin care, pornind de la codul executabil, se incearca reconstituirea specificatiilor tehnice interne ale programului si chiar a codului sursa.
Aici lucrurile s-au aprins. Producatorii americani – grupati in jurul unor firme ca IBM, Digital si Microsoft – s-au opus vehement si au format o organizatie de lobby numita SAGE (Software Action Group for Europe). Interesul lor era sa-si pastreze avantajele comerciale ce decurgeau din dependenta totala a clientilor europeni de produsele lor si sa evite concurenta firmelor europene.
In schimb, companiile europene s-au aliat cu cele japoneze si au format o alta organizatie, ECIS (European Committee for Interoperable Systems), care grupa un spectru larg de firme, de la cele mai mari (ICL in Marea Britanie, Bull in Franta, Fujitsu in Japonia) pana la micile case de software. Toate militau pentru admiterea explicita a “ingineriei inverse” in textul legii, explicand legislatorilor ca principiile sistemelor deschise sunt mai potrivite pentru a proteja investitiile utilizatorilor si pentru a le asigura o libertate de alegere mult largita, fiind totodata un ingredient necesar pentru o concurenta mai echilibrata, care ar duce inevitabil spre scaderea preturilor si stimularea inovatiei.
Pana la urma europenii au avut castig de cauza si varianta revizuita a proiectului a fost aprobata fara amendamente de Parlamentul European si adoptata apoi de Consiliu la 14 mai 1991, urmand ca pana la 1 ianuarie 1993 tarile membre sa-si armonizeze legislatiile nationale. Ceva mai tarziu, si Romania a adoptat o lege in concordanta cu prevederile Directivei.
Este interesant de remarcat ca prin limitarile si conditionarile impuse pentru reverse engineering, comisia a incercat mai degraba sa incurajeze alinierea la standarde publice si publicarea specificatiilor decat sa incurajeze practica in sine. Pana la urma, chiar si americanii au adoptat o legislatie asemanatoare iar principiile sistemelor deschise au devenit larg acceptate.
Si totusi, putine companii de software europene au reusit sa se impuna pe plan mondial. Cu exceptia firmei germane SAP, dominatia americana este aproape totala. Singura evolutie importanta in acesti ultimi zece ani a fost marcata de dezvoltarea impetuoasa a miscarii open sources.
Insa razboiul continua, caci in joc au intrat asa-numitele “patente software”, un alt subiect care infierbanta spiritele pe cele doua maluri ale Atlanticului.