Ei bine, nu prea des ți se oferă șansa de a scrie despre un poet care pentru o singură poezie a încasat 1.200 euro de la un post de radio! Nu că această șansă s-ar reflecta în vreun fel asupra bugetului criticului…
Norocosul și meritoriul autor, Ștefan Ciobanu, lucrează la Institutul de Statistică și organizează întâlnirile de muzică, teatru și poezie ale Pariului pe prietenie din București. După cum se vede, cam multe posibilități ca arta lui să fie cântăcioasă. Dar să vedem! „De-a bușilea prin aer”, Editura Tracus Arte, sugerează un urcuș anevoios către sfere înalte. Înăuntrul volumului, însă, atmosfera nu e, din fericire, chiar atât de rarefiată. Poate și datorită faptului că poetul e absolvent de psihologie, pendulând, astfel, între Heidegger și Sartre, adică e metafizic, dar și împământat printr-un existențialism „sănătos”.
Nu degeaba există un moto din Tristan Tzara, căci metaforele și comparațiile spiralate nu sunt puține în volum. Oare nu le plăcea dadaiștilor să defileze prin Cabaret Voltaire înveșmântați în haine episcopale? Copilul euforic și pur dă startul: „turnul avea forma unui gât de lebădă/copilul alerga pe scări/lumina cădea în urmă făcând piruete/pereții de cărămidă erau calzi/îi plăcea să se sprijine de zidul roșu/când sărea câte o treaptă/ecoul pașilor era un spirit eliberat dintr-o lampă//în mijlocul pieței/sculptorul ne azvârlea surplusul de piatră/răsfoiam frunzele pe care le atrăgeau formele noastre încă nedefinite/în intimitate auzeam câte o barcă pălmuită de ape/inimile ni se zbăteau alături de puii din ouă/așteptam să ne fie cioplite pleoapele” (Copilul). Cum se observă, toate simțurile sunt puse la bătaie, fără a monta suprapuneri sinestezice, însă. Imaginea complexă și supraetajată are o imprecizie care nu l-ar fi satisfăcut pe un Ezra Pound. Dar nici sugestia nu dă tonul, ci metaforizarea arborescentă și sentimentală. Noroc că nu învechită.
Romanțe fanteziste
În primul rând, poetul este un peisagist delicat: „la primele ore bruma răspândește culori ude”. Figurația deviază urgent însă spre spectral, dorință și amintire. Tablourile se pshihologizează mereu: „mi-ar fi plăcut să aud un val/să văd oamenii ca pe niște radiografii/pe care ți se arată cancerul/într-o pată”. Boala și recuzita ei, plus o anume dramatizare a protagonistului poetic sunt ambele moșteniri de la bunica simbolistă având curte cu nuc, cândva, în provincie sau mahala: „până una alta strâng filtrul tușesc la stop/trec pe sub zebra vie/magicianul a făcut să dispară țigara/mă îmbrac din mers ca un supererou/mă prezint frumos/ștefan/oferind mâna care seara devine/scară de incendiu” (mi-ar fi plăcut să aud un val). Acest fel retro de a face „pluta prin cameră” îi va încânta pe mulți, în timp ce pe moștenitorii doimiismului o să îi facă să strâmbe din nas.
Vedutele melancolice și close-up-urile metaforizate nu mai țin de poezie de ceva vreme pentru unii. Pentru alții, mai numeroși, ele constituie substanța adevăratei poezii, cea care se citește cu plăcere. Iată o romanță: „păsări zburau din stufăriș/tresăream printre picături în mijlocul ceții/călătorind cu barca//nu știu cum dar când s-a luminat/malul nu mai era/cu o țigară în colțul de sus al gurii statuia se oprise din vâslit/privea în jur coatele îi ieșeau din genunchi/respira foarte aproape de mine/foarte departe//becul a început să pâlpâie pe fundul apei” (ocean). Poza și aranjarea patetică ori scenică a decorului predomină. La lectură publică asta poate impresiona: „camioane pline cu membre din plastic/vor trece pe stradă spre groapa de gunoi/lăsând în urmă un voal de mireasă” (zdrențuim).
Retro este cel mai nou: performatismul
Există și multe momente de îmbărbătare, când imaginile se înăspresc („centrul orașului este tot un deșert/numai că firele de nisip au forme de oameni”) sau se înviorează prin originalitate („fac dragoste cu iubita până ne apar lacrimi pe sexe”). Totuși, aceste imagini au iz performatist, de depășire a ironiei postmoderne înspre tandrețe și umanitarism. Din acest punct de vedere, poetul este pe val. Iată-i frumusețea americană: „tremur/plouă cu ace în fiecare colț din carne/sunt gata să fiu luat de vânt alături de foile de ziar/de pungile goale/și alte inimi neînțelese” (starea de a fi).
Apare și tentația definirii, care este rezolvată în figuri oximoronice frământate: „iubirea este acel ceva enorm pe care îl vezi doar la microscop/sau cearșaful care nu vrea să stea pe pat/este durerea urmelor de copite adâncite în asfalt/și ieșite prin nori” (forrest gump).
Un verb des întâlnit este a tremura. El funcționează ca un lansator de metafore perfecționat: „geamurile tremură de-a binelea o fac probabil din frica/de a fi mate/inima iese din piept se transformă în plapumă nu pentru/mult timp/oricum am convenit suntem obișnuiți”. Ironia postmodernă este complet lăsată în urmă, nu însă și kitschul minimalist. Perimetrul poetizat este intimitatea îmbibată de o tristețe fără motive drastice. Genul acesta de sensibilitate este prezent în poezia românească de mai bine de 5 ani, însă condimentul figurilor de stil face notă aparte aici. Unele imagini sunt interesante, altele înduioșătoare: „chiar dacă toată noaptea am stat împreună/am gătit împreună am citit am privit scena ne-am uitat/la filme/am ajuns foarte târziu acasă/te-am găsit dormind ghemuit/țineai luna în brațe//am venit în bucătărie/port și eu magneți pe suflet ca un frigider/vii să-mi spui noapte bună/sau dormi în continuare sau una și alta/tăcerea ta atunci când dormi mă întristează/ți-am spus că mi-am luat un animal de companie?/ți-am spus că scriu acum din burta lui?/cred că trebuia să încep cu asta” (înconjurat de roți).
Rareori se iese din starea de alienare și de visătorie izolată. Politicul sau socialul nu prezintă mare interes pentru această poezie. O excepție este cerul interzis, unde enclava cuplului este invadată de un el și de un zugrav necesar. Coșmarul începe suprarealist: „Seara am auzit în vis o sonerie dar era durerea de măsea”; după care punctele de vedere se încalecă: „el vorbea tot mai aprins ea râdea la fiecare gest i-am zis/că vine soțul/au râs amândoi ea m-a luat de braț m-a dus sus/am făcut iar dragoste m-am trezit târziu în noapte/ea dormea alături auzeam cum se strica tavanul/am deschis geamul sau l-am spart/&/soțul anei vorbea cu el tocmai îi arăta fereastra cu țigara/am fugit în bucătărie am luat un cuțit am omorât-o/nu a schițat nici un gest parcă era deja moartă/când a intrat zugravul o tocasem/o amestecasem cu mortar și reparasem tavanul/dădusem și cu vinarom i-am zis că nu știu udne este/o luasem de jos dar fugise mi-a mulțumit”.
Imprecizia cu care se joacă poetul – acel „sau” – este sprijinită de o foucaldiană heterotopie, o întrepătrundere a spațiilor antagonice ce creează un alt spațiu. De aici tensiunea, chiar și redusă, și senzația de neîmplinire care traversează versurile. Citirea unor asemenea poeme le poate aduce surprize lectorilor: „sfârcurile înșurubează pe interior cămașa de noapte”.