Tradiția amplasării unor statui la răspântiile sau în piețele Bucureștilor împlinește anul acesta 140 de ani, o vârstă fragedă dacă o raportăm la lumea antică, catolică sau budistă, însă venerabilă pentru spațiul ortodoxo-musulman din Balcani. Inaugurată în ziua de 20 noiembrie 1874, când Domnitorul Carol I a „încredințat orășenilor Capitalei monumentul lui Mihai Viteazul”, această tradiție a fost înscrisă pe coordonate politice și culturale vădit didactice, ea trebuind sa trezească în privitorul ocazional curiozitatea, iar în cel interesat o ,,fierbinte mândrie patriotică”. Explicația este simplă: cu toate că națiunea noastră se apropia de cel de al doilea mileniu al existenței sale, Statul Român – asemenea celui italian – abia se închegase, cuprinzând, însă, doar jumatate din teritoriul istoric, din țara propriu-zisă. Pentru spiritul românesc statuile Bucureștilor trebuiau, așadar, să fie un fel de cariatide menite să susțină însuși viitorul național, ele fiind totodată și reperele unui trecut recent, dar glorios, de ctitorire a României. Din acest unghi ne putem lesne explica abundența statuilor reprezentând marii bărbați de stat, eroii luptelor petru cauza natională și pe creatorii de cultură națională. Tot din acest unghi avem motivația dispariției lor – prin ordinul 2.493/1948 – în primii ani ai regimului ruso-comunist nu doar neromânesc, ci și antiromânesc, întrucât era vorba de un tip de imperialism ideologic.
Astăzi, când a căzut vechiul sistem impus de ruși, constatăm că pierderile sunt semnificative, deși – cu puțină bunăvoință – reparabile, fiind de salutat repunerea pe soclu a statuilor lui Ionel Brătianu (opera lui Ivan Mestrovici) și Eugeniu Carada (autor Ernest Dubois), cât și recrearea statuii lui Carol I. O scurtă trecere în revistă a lor ne poate lămuri fiecare caz în parte.
Astfel, la intersecția din Piața Universitătii se afla monumentul dedicat uriașului om de stat national-liberal Ion C. Brătianu. Inaugurat în 1903, era opera sculptorului Ernest Dubois și a tânărului arhitect Petre Antonescu. Descrierea – făcută de profesorul architect Grigore Ionescu – mi se pare utilă: „Marele om de stat este redat în picioare, lângă figura alegorică a României Încoronate. Mai jos, România Nouă, reprezentată printr-o fecioară, rupe lanțurile robiei. Pe partea opusă, România Viitoare, înfățișată printr-o femeie cu doi copii, îi oferă lui Bratianu laurii recunoștinței. Piedestalul este ornat cu două altoreliefuri, unul reprezentându-l pe Bratianu vorbind poporului la 1848, al doilea pe Carol I întâmpinat de viitorul său sfetnic și de popor în 1866. Pe soclu, în fiecare colț, câte o femeie sugerează cele patru puncte cardinale.” Monumentul simboliza fondarea României moderne, o blasfemie în ochii rușilor, care vedeau în apariția României o stavilă în drumul mult visat către Constantinopol. În al doilea rând, era dedicat celui care, la Livadia, îl înfruntase pe cancelarul prinț Gorceakov și reușise să obțină din partea Țarului angajamentul că nu va include România în marele imperiu după încheierea războiului cu otomanii din 1877-1878. În al treilea rând, prezența lui Carol I pe soclu, ca rege, semnifica independența de stat a României și reunirea tuturor românilor sub un singur sceptru. Iată trei motive ce au determinat distrugerea acestui monument din ordinul ocupantului ruso-comunist.
Un kilometru mai sus, înspre Est, se înălța pe un soclu de piatră statuia lui Emanoil Protopopescu-Pake, primarul care ținuse partea lui Dumitru Brătianu – mare adversar al imperialismului rus – în conflictul cu fratele său și cel care a realizat în anul 1890 artera ce leagă Piața Universității de Șoseaua Iancului. Cu tot sacrificiul impus de această realizare – menționez doar demolarea Turnului Colței și a bisericii Caimata – artera a însemnat primul pas în dificila operă de sistematizare a Capitalei. Statuia, un bronz de 2,30 m, era opera sculptorului Ion Georgescu. Demolarea ei trebuie legată de adversitatea lui Pake față de ruși, precum și de faptul că, fiind membru marcant al putemicei loje masonice Înțelepții din Heliopolis, reușise să impună revigorarea unor importante edificii de învațământ, cum au fost Școala Comercială și Școala de Arte și Meserii, desființate cu trei decenii înainte de ruși. Or, luminarea poporului – îngreunând cucerirea lui prin manipulare și promisiuni ridicule pentru orice om relativ cultivat, – trebuia cu orice preț evitată, iar făptuitorul pedepsit exemplar, inclusiv prin ștergerea amintirii sale. Lupta care se dă astăzi pentru minimalizarea și chiar distrugerea învățământului românesc, mai cu seamă a obiectelor de studiu de inspirație națională, precum istoria și literatura, urmărește același scop, doar Imperiul este altul: Uniunea Europeană.
Mergând spre Nord, aproape de casa lui Take Ionescu, între piețele Amzei și Lahovary, a fost înălțat în anul 1931 monumentul lui Take Ionescu, creat de Ernest Dubois. Descrierea este și în acest caz utilă pentru a ințelege ce anume a determinat înlăturarea lui: „Pe un soclu cilindric înalt, Take Ioneacu, reprodus în picioare, arată cu mâna dreaptă spre Ardeal. Mai jos, pe o platformă, doua nuduri uriașe, răsturnate pe spate, simbolizeaza Nistrul și Tisa”. Era, prin urmare, o amintire dureroasă și un reper pentru orice român, bucureștean sau nu, ce fusese obligat să-și plece fruntea în fața ocupantului ruso-comunist cu mitraliera în mână. Era și nepotrivit, căci sfârtecatul Stat Român abia fusese împărțit pe regiuni oricând predispuse la desprinderea de „Imperiul Român”, cum caracterizau rușii România, mai ales Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară. Astăzi, constatăm că, sub altă ideologie, istoria tinde să se repete. Am ajuns la convingerea că întreaga strategie de subjugare statală utilizată de Stalin a fost preluată de către domnii, mulți foști tovarăși, de la Strasbourg, chiar și nomenclatura posturilor!
Un monument dedicat unuia dintre eroii creării României Mari, statul tuturor românilor, însemna un ghimpe în ochii ocupantului rus și ai mercenarilor lui, comunștii din Mica Românie. Cu toate că a fost printre ultimele demolate, soarta lui fusese decisă odată cu izgonirea Regelui Mihai, purtătorul Coroanei Romniei Mari. 300 de metri mai sus, în Piața Romană, se afla din anul 1906 statuia lui Lascăr Catargiu, creație a sculptorului francez Antonin Mercie. Bătrânului prim-ministru conservator nu i s-a putut ierta atitudinea profund antirusă din anul 1877-1878, când condamnase în termeni duri alianța cu rușii și pierderea sudului Moldovei dintre Prut și Nistru, aflat astăzi, abuziv și aberant, în posesia Ucrainei, stat fără istorie și, implicit, fără teritorii de revendicat. În apropierea Pieței Victoriei, în dreptul bisericii Buna Vestire și a școlii fondate de Nicolae Mavrogheni, se afla statuia ecvestră a Regelui Ferdinand I Întregitorul, amplasarea ei conducând – din vina lui Mestrovici – la dispariția a două monumente onorabile: Monumentul Infanteriei (autor Ion Jalea) și Monumentul Eroilor Cadrelor Didactice (autori Arthur Verona și Ion Jalea după sugestia grafică a Marthei Bibescu). Dincolo de semnificațiile extrem de limpezi, limpezimi ce fac inutile comentariile, remarc valoarea operei semnate de marele sculptor Ivan Mestrovici: „de o nobilă și severă ținută artistică”, dupa cum o aprecia istoricul de artă Barbu Brezianu. ,,Statuia era flancată de patru Victorii care simboiizau Valahia, Moldova, Basarabia cu Bucovina și Transilvania cu Banatul, provinciile istorice ale Romaniei Mari”. Grav. Foarte grav pentru sovietici și, în definitiv, pentru orice imperialiști! Inaugurarea oficială a avut loc în 10 mai 1940. O altă creație de mare valoare artistică semnată de Ivan Mestrovici a fost statuia ecvestră a Regelui Carol I din Piața Palatului Regal. Inaugurată de Regele Carol al II-lea în ziua de 10 mai 1939, impresiona prin grandoare și sobrietate, amintind mereu privitorului român, inclusiv ocupanților comuniști, de cel care obținuse Neatârnarea Romaniei cu sabia în mână și Independența de stat cu numele de Hohenzollern. La adăpostul calificativului ,,exploatatori ai poporului”, ruso-comuniștii au demolat tot ce ofensa imperialismul rus și imortaliza idealuirile naționale ale românilor.
Deși inegale din punct de vedere artistic, excepție făcând creațiile lui Mestrovici, toate monumentele dispărute în timpul regimului nelegitim comunist sunt emblematice – să mi se scuze repetiția – pentru cauza românească, astăzi aruncată la gunoi de către urmașii de sânge ai mercenarilor roșii. În aceste condiții extrem de vitrege, orice inițiativă reparatorie echivalează cu o mare victorie asupra inerției, inclusiv asupra demagogiei naționaliste, un tertip ce urmarește tocmai compromiterea și dezavuarea naționalismului.
P.S. Monumentele epocii ruso-comuniste, și ele condamnate politic, în loc să fie date uitării, ar fi normal să facă parte dintr-un muzeu al agresiunii ruse împotriva națiunii române.