Statui și manechine/ de Alex. Ștefănescu

Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de față.

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția estetică. – Hai să schimbăm subiectul. De pildă, să traversăm strada. – De câte ori traversez strada și întâlnesc mulțimea de oameni care vine din sens opus încerc o vie satisfacție văzând cum se despică în două pentru a-mi face loc să trec. Știi din ce cauză? – Cred că din orgoliu. – Este, din nou, o explicație superficială. De fapt, în crearea acelui coridor eu văd o confirmare a existenței mele și, în același timp, o comunicare fără cuvinte cu semenii. – Grăbește-te cu traversatul, nu vezi că se schimbă culoarea semaforului? – Să vorbim și despre semafor: cine a ales roșul pentru “stai” și verdele pentru “liber” a acționat sub influența aceluiași mecanism de producere a emoțiilor… – Nu. Nu cred că poliția are asemenea preocupări. – Are, chiar dacă nu urmărește aceasta în mod deliberat. Roșul evocă difuz în mintea noastră o stare de urgență, o rană, un soare în declin, rugina; într-un cuvânt, o primejdie. Verdele, care ne aduce aminte de păduri și de pajiști, semnifică o stare de normalitate. – Pe mine, la un semafor mă impresionează și altceva: faptul că funcționează automat, ca un agent de circulație impersonal. Este un fel de inteligență a străzii, supraumană, și de aceea clipirile sale îmi dau un sentiment de confort și de siguranță. – Poate și pentru că există în psihicul tău o componentă feminină, o nevoie de protecție. Pe un bărbat adevărat, reglementarea autoritară a fluxului de mașini și a celui de pietoni îl enervează. – Să studiem, mai bine, în continuare impresiile pe care ni le provoacă strada… – Văd că ai intrat în joc. – Da. Iată, în această vitrină un manechin care, pentru mine, are, nu știu din ce cauză, ceva neliniștitor. – Poate pentru că este de aceeași mărime cu oamenii reali. – Nu înțeleg. – Amintește-ți că sculpturile care reprezintă oameni sunt de obicei sau mult mai mari decât oamenii adevărați, sau mult mai mici (statuetele de interior). Această frapantă diferență de proporții constituie un mod de a delimita spațiul realității de spațiul artei; ne ajută să înțelegem într-o clipă că sculptura este cu totul altceva decât viața de fiecare zi. Manechinele, însă, nu respectă această regulă și introduc o stranie confuzie între existență și imitarea ei; te fac să te gândești la niște oameni morți sau produși pe cale sintetică. – Cred că ai dreptate. Hai să intrăm la Universitate și să ne uităm la statuile din hol. – Mai bine să nu mergem și, în schimb, să ne imaginăm următoarea scenă: că pe coridoarele Universității, profesorii și studenții merg pe biciclete, scoțând clinchete zglobii din soneriile nichelate. – Mi se pare o scenă foarte comică. – Bănuiam. Dar știi de ce? – … – Fiindcă austeritatea care domnește de o sută de ani în masiva clădire te-a intimidat de multe ori și simți un fel de eliberare imaginându-ți așezământul invadat de o larmă de vacanță; această eliberare se transformă în râs. ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008. Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com