Sub semnătura lui Cicerone Theodorescu, poet și jurnalist de calitate, apărea în numărul 245 din 4 februarie 1939 al ziarului „România” o clarificare sub formă de interviu privind Piața Victoriei, aflată atunci în pragul unei ample transformări. Deși recomand spre lectură întregul articol, câteva fragmente din acest text cred că sunt binevenite pentru cei interesați, mai cu seamă pentru cei care nu au timpul necesar scotocirii prin colecțiile marilor biblioteci. Pentru a înlătura unele semne de întrebare, precizez că domnul Theodorescu îndrăznise să-i tulbure liniștea temutului primar general al Capitalei, generalul de divizie Victor Dombrowski, un om ursuz, veșnic preocupat de planuri mărețe și un maniac al disciplinei de tip cazon.
Întrebarea deloc poetică, dar firească, „Cum va arăta Piața Victoriei”, presupusă a fi întâia pe scara curiozității bucureșteanului cu o brumă de inteligență și cultură, a dat naștere unui răspuns complex, fiindcă se impuneau câteva explicații de rutină. Cum este aceasta: „O problemă mai grea, glăsuia ilustrul preopinent, a însemnat realizarea noii Piețe a Victoriei, piața circulară prevăzută în planul director din 1935 – care presupunea păstrarea Palatului Ministerului de Externe – trebuind să fie modificată radical în urma hotărârii guvernului de a clădi un palat nou pentru acest minister. Aceste modificări de program au antrenat prefacerea completă a Pieței, al cărei proiect s-a amplificat considerabil și va face să avem aici – alături de Piața 8 Iunie – cea mai monumentală compoziție de acest fel din București.
Pentru realizarea ansamblului arhitectonic, două principii au intrat în cumpănă: unul cu așezarea statuii Regelui Ferdinand și a porticului înconjurător la sudul Pieței, cu fața spre Bulevardul Buzdugan (Jianu) și altul, în care statuia e așezată în partea de Nord, cu fața spre Calea Victoriei.
Considerații de ordin estetic și de economie în exproprieri, au făcut să se adopte cea de-a doua soluție. Ea evită dărâmarea Palatului Funcționarilor Publici și a altor imobile vecine, care vor fi amenajate în caracterul Pieței numai când se va cere reconstruirea lor.
Piața Victoriei va avea 180 m – de la Muzeul Antipa la Minister – pe 220 m. Statuia Regelui Ferdinand va avea, în afară de soclu, 8,5 m înălțime și, turnată în bronz, va cântări 25 de tone. O frumusețe deosebită va da statuii porticul circular care o va înconjura, cu pilaștri de granit și precedat de coloane suportând, fiecare, câte o „victorie înaripată”, sculptate tot de Mestrovici”.
Revenind la subiectul acestui articol, statuia ecvestră a Regelui Unificator, vom detecta mai departe o aură de mister ce înconjura atât amplasarea exactă a monumentului, cât și inaugurarea lui. Explicația trebuie căutată în nesiguranța acelor timpuri, când, ca în zilele noastre, Statul Român era deja înlănțuit pe un „pat al lui Procust” în așteptarea rectificărilor dictate de „prieteni”, aflați, ca și acum, la dispoziția Marii Finanțe, căci armele, războiul și obținerea de resurse „pe cale diplomatică” costă. Deosebirea față de zilele noastre consta în faptul că Statul Român, având un Suveran, nu putea fi transformat în colonie a Marii Finanțe cu el pe Tron și pentru a dispune de teritoriile sale trebuia amenințat efectiv de una sau mai multe mari puteri militare. Astfel, de un an-doi, înaltele state majore ale acelor puteri lucrau de zor la hărți cu „teritorii de recuperat”, cu „teritorii bogate în zăcăminte feroase și neferoase”, cu „teritorii bogate în petrol și gaze naturale” și așa mai departe. Chiar dacă nu existau dovezi certe, existau bănuieli. Or, dispariția României Mari putea preface sărbătoarea inaugurării într-un memento ridicol. Pe fundalul explicațiilor primarului general, ofițer cavalerist de carieră, se profila, imperceptibil, teama și întrebarea gravă pe care aceasta o genera: va mai fi util simbolul național întruchipat de acest monument? Opțiunea pentru continuarea proiectului într-o ambianță internațională atât de ostilă cred că trebuie interpretată ca un act disperat de sfidare a realității, sau, mai tulburător, ca un strigăt de adio în memoria singurului Stat al tuturor românilor din istorie. După știința mea, de geneza acestei statui au fost preocupați regretatul Barbu Brezianu, în „Histoire des sept statues d’Ivan Mestrovic erigées en Roumanie”, care m-a rugat, cu vreun deceniu în urmă, să descopăr în presă știrea inaugurării, – căutare zadarnică! – și eruditul Vergiliu Z. Theodorescu, în „Monumente înlăturate-Monumente văduvite”, lucrare cu note de subsol impresionante. Cu informațiile obținute din ziarele „România”, „Bukarester Woche” și „Gazeta Municipală”, plus comentariile celor doi specialiști menționați, am reușit să adun suficiente date pentru acest articol, care nu trebuie confundat cu un studiu de specialitate. Informațiile privitoare la data inaugurării, a distrugerii și despre baterea unei medalii dedicate statuii Regelui Ferdinand le am de la marele sculptor Iosif Negrulea, care, cu puțin timp înainte de deces, s-a interesat la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei în vederea donării unor desene, prezentându-se scurt: „Mi-s hațegan, tinere”. Venise tocmai de la Oradea pentru lămurire! Din aproape în aproape, mi-a povestit despre viața lui ca bucureștean, ce lucrase aici și ce văzuse, așa a ajuns la sculptorul pe care îl simțea cel mai apropiat de stilul său, la „croatul Ivan Mestrovici, dalmațian la obârșie”, pe care îl cunoscuse personal prin intermediul lui Jalea și Baraschi. Impresia produsă de acest artist fără pereche în postură de povestitor nu poate fi evaluată în cuvinte, m-a vrăjit, pur și simplu. Apropo, hațeganul Iosif Negrulea mai cunoscut era și este cu numele maghiarizat Josef Fekete…
Sub semnul panicii din cauzele amintite, s-a acționat, cum vom vedea, în grabă, comițându-se erori ireparabile, în sensul că, pentru a face loc noului ansamblu statuar, s-a dispus demontarea unor monumente de sculptură și arhitectură – abia inaugurate! – cu gândul reamplasării lor, însă aceasta, din cauza războiului, nu a mai avut loc! Surprinzător este faptul că ideea demontării acestora a fost a sculptorului dalmațian, cel care, în toamna anului 1939, utilizând patru bârne și o machetă de lemn, a ales spațiul destinat statuii sale ecvestre. Este ușor de presupus consternarea lui Ion Jalea și a lui Petre Antonescu, autorii lor, care, se pare, nu fuseseră consultați. Mă refer la Palatul Artelor sau al Salonului Oficial, construit după planurile lui Petre Antonescu în anul 1924, clădire cu o linie nobilă, în perfectă consonanță cu stilul elegant al vilelor din parcelarea Filipescu și la cele două monumente concepute de Ion Jalea: Monumentul Infanteriei, dezvelit în 1936 și Monumentul Eroilor Corpului Didactic, cunoscut și sub numele de Monumentul Legionarilor, inaugurat în 1930, câteșitrei victime ale tatonării unei perspective cât mai potrivite noului ansamblu conceput de Mestrovici, un rol negativ având și arhitectul Ion Davidescu, în stare să facă tabula rasa în Piața Victoriei pentru a-l mulțumi pe maestru. Cu toate acestea ambientul ideal nu a fost obținut!
Lucrul la săparea celor cinci fundații, pentru statuie și cei patru stâlpi de susținere a victoriilor, a început la jumătatea lunii martie 1940, sub supravegherea specialiștilor de la „Industria Pietrei SAR” și ai Antreprizei Clemente Santelena, odată cu sosirea machetelor la Turnătoria lui Vasile Rășcanu din imediata apropiere, ea fiind situată pe Șoseaua Filantropia, în dreptul Spitalului cu același nume. Machetele fuseseră executate de Mestrovici în atelierul său din Split(Spaleto). Stâlpii și soclul, lucrați din granit de Balmoral, au fost transportați cu camioanele din „atelierul de la Podul Băneasa”, probabil din vecinătatea proprietății lui Bazilescu. Victoriile, simbolizând Țara Românească, Moldova, fostele posesiuni habsburgice(Bucovina, Transilvania, Maramureșul, Crișana și Banatul) și Basarabia, precum și statuia ecvestră a Regelui Unificator, executate din bronz, au fost aduse pe la mijlocul lunii aprilie, când luase sfârșit și baterea medaliilor comemorative. Inaugurarea ansamblului monumental a avut loc în ziua de 10 mai 1940, în prezența Regelui Carol al II-lea, a Marelui Voievod de Alba Iulia Mihai, a sculptorului, guvernului și unui număr impresionant de bucureșteni, printre care s-a aflat și Iosif Negrulea (Fekete). Cu toate acestea, evenimentul nu a fost descris în presă, cum se întâmplase cu un an înainte cu ocazia dezvelirii Statuii ecvestre Carol I! Cenzura, la ordin regal, își făcuse datoria.
Nu s-a dorit inflamarea dușmanilor? Oricum, nu dădeau doi bani pe reticențele candide ale guvernanților români. Două săptămâni mai târziu, avea să sosească de la Moscova un ultimatum, repetat în noaptea următoare, de părăsire a Basarabiei, Herței și Bucovinei de Nord, străvechi teritorii românești. Degeaba a cerut mobilizarea armatei Carol II: viitorul ce se prefigura era negru ca smoala Iadului. Comuniștii se aliaseră cu naziștii… La sfatul înțelept al lui Gheorghe Tătărescu, a trebuit să-și retragă ordinul și, asemenea împăratului Aurelian, să dispună părăsirea acelor teritorii de către armată și aparatul administrativ național. Au urmat Arbitrajul sau Diktatul de la Viena și cedarea celor două județe dobrogene către Bulgaria, apoi, după ruperea relațiilor comunisto-naziste, atragerea armatei române dincolo de Nistru, unde nu avea ce căuta. Au venit și consecințele: s-au derulat 23 august 1944, greva regală, intrarea lui Tătărescu în guvernul Groza. Inutil. Pacea de la Paris a consfințit raptul sovietic din vremea alianței cu Hitler! A fost salvat doar ce se pierduse la Viena. Toate aceste evenimente s-au petrecut, ca o ironie a Destinului, îndată după dezvelirea simbolului României Mari din Piața Victoriei. Etapele dezastrului s-au succedat amețitor: izgonirea monarhiei, implementată încă de la descălecat, instaurarea republicii, formă de guvernământ ce permite accesul oricui, indiferent de etnie, de pregătirea intelectuală ori de credință față de națiunea care l-a ales, la conducerea statului, iar în zilele noastre asistăm, umiliți de neputință, la refacerea majorității proiectelor sovietice – via UE – din anii 50-60: pierderea suveranității, regionalizarea, dispariția statului național, reapariția regiunilor economice tip Valev. Nu m-ar mira să se reînființeze și sovromurile, desigur, cu o altă titulatură. La începutul lunii iunie 1948 Moscova a hotărât demolarea tuturor monumentelor ce le-ar fi reamintit românilor de singurul lor stat cu adevărat național. Soarta le fusese pecetluită pentru multă vreme, dacă nu pe vecie: nu-și mai aparțineau, pentru ei dictau alții, de departe. Au dispărut peste noapte nu doar magnificele creații semnate de Mestrovici, ci și toate statuile ce-i reprezentau pe Carol I și pe nepotul său, tonul fiind dat de la București. Altă Istorie urma să se scrie.