Theo Decker, un adolescent de treisprezece ani din New York, supraviețuiește ca prin minune unei explozii care îi omoară mama într-un muzeu de artă și, abandonat de tatăl său, este adoptat de familia bogată a unui bun prieten. Impresionat de noul său cămin de pe Park Avenue, negăsindu-și locul printre colegii de școală și, mai ales, chinuit de dorul mamei, Theo se agață de ceea ce-i amintește cel mai tare de ea: un mic tablou fascinant, preferatul mamei sale, pe care el l-a luat cu sine din muzeu, după explozie, la îndemnul misterios al unui bătrân pe moarte.
Ani de zile mai târziu, după o copilărie aventuroasă, Theo, deja adult, lucrează într-un magazin de antichități alături de bătrânul său mentor și binefăcător Hobie și are legături cu colecționarii cei mai bogați din oraș. Este însă îndrăgostit fără speranță, lipsit de prieteni și alienat de societate, iar tabloul ascuns cu grijă ani de zile devine pe neașteptate poarta de acces către lumea subterană a traficului cu opere de artă.
Sticletele este o carte superbă, seducătoare, care te ține cu sufletul la gură, o poveste meșteșugită, asemenea unui tablou flamand, despre pierdere și obsesie, despre supraviețuire și modelarea propriului destin, toate supuse întorsăturilor imprevizibile și nemiloase ale sorții.
Cu un extraordinar simț al caracterizării prin limbaj, Donna Tartt ne înfățișează personaje memorabile, mustind de viață, într-o poveste plină de suspans, meșteșugită meticulos, asemenea unui tablou flamand. Un roman despre iubire și artă, despre pierdere și obsesie, despre supraviețuire și modelarea propriului destin, toate supuse întorsăturilor imprevizibile și nemiloase ale sorții.
„Sticletele este o carte rară, un roman elegant, rafinat, menit să încânte și mintea, dar și sufletul. Astfel de cărți se numără probabil pe degetele de la o mână într-un deceniu… Donna Tartt ne oferă o operă de ficțiune excepțională.“ – Stephen King, The New York Times Book Review.
Sticletele a intrat în clasamentul celor mai bine vândute cărți al publicației New York Times direct pe poziția a doua, a ajuns imediat numărul 1 și a rămas în top 10 timp de peste 40 de săptămâni. Drepturile de publicare a romanului au fost vândute în 32 de țări.
Donna Tartt a fost inclusă în Top 100 Cei mai influenți oameni al publicației Time.
*
* *
„…Dar, așa cum mă temeam, și nu fără motiv, țigara lui Tom nu era decât vârful aisbergului. Aveam de ceva vreme probleme la școală. Totul începuse – mai exact, bulgărele pornise să se rostogolească la vale – cu câteva luni înainte, atunci când tata fugise de acasă și ne lăsase baltă; mie și mamei nu ne plăcuse niciodată prea mult de el, ne simțeam în general mult mai bine în absența lui, dar alții păruseră șocați și tulburați profund de bruschețea cu care ne abandonase (fără bani, fără pensie alimentară, fără vreo adresă de post restant), iar profesorii de la școala mea din Upper West Side îmi plânseseră atâta de milă, fuseseră atât de nerăbdători să-și manifeste înțelegerea și sprijinul, încât îmi acordaseră – mie, elev deja cu bursă – tot felul de permisiuni speciale, amânări, ba chiar, în mod repetat, a doua și a treia șansă, ajutându-mă, în decurs de câteva luni, să-mi sap o groapă foarte adâncă, în care căzusem apoi cu brio.
Așa încât noi doi, eu și mama, fuseserăm chemați la o «consfătuire» la școală. Programarea era abia la unsprezece jumătate, dar, pentru că mama fusese oricum silită să-și ia o dimineață liberă, ieșiserăm din casă, cu gând să ne îndreptăm către West Side, devreme – ca să luăm micul dejun (însoțit, cel mai probabil, de o discuție serioasă) și pentru ca mama să cumpere un cadou de ziua ei unei colege de serviciu. Stătuse până la două și jumătate în noaptea dinainte, cu chipul încordat în haloul de lumină al calculatorului, scriind e-mailuri și încercând să se pregătească pentru dimineața atipică pe care o avea de înfruntat.
– Nu știu dumneavoastră, îi spunea Goldie destul de vehement, dar eu m-am săturat de primăvara și de umezeala asta. Ploaie întruna…
Se scutură de un fior, își strânse gulerul cu o strâmbătură și aruncă o privire către cer.
– Cred că în după-amiaza asta ar trebui să se însenineze, spuse mama.
– Da, știu, dar eu abia aștept vara. Goldie își frecă mâinile. Vara lumea pleacă din oraș, nu-i place, se plânge de căldură, însă eu… Eu sunt pasăre tropicală. Cu cât mai cald, cu atât mai bine. Ah, de-ar veni odată! Se dădu înapoi pe călcâie, bătând din palme. Și… să vă spun eu ce-mi place cel mai mult, cum se liniștește totul aici în iulie… Blocul se golește, parcă adoarme, toată lumea o șterge, înțelegeți? Goldie pocni din degete, în timp ce un taxi trecea în viteză pe lângă el. Ăla e concediul meu.
– Dar nu ți-e prea cald afară?
Tatăl meu, distant din fire, nu putea să suporte chestia asta la mama – faptul că avea tendința să intre în vorbă cu chelnerițele, cu portarii, cu recepționerii răgușiți de la curățătoriile de cartier.
– Iarna poți cel puțin să-ți mai pui o haină…
– Știți ce, ați lucrat cumva vreodată pe post de ușier? Vă spun eu că se face un frig al dracului. Nici nu mai contează câte haine și căciuli îți pui. Dacă stai afară în ianuarie, februarie, când bate vântul dinspre râu… Brrr!
Nervos, rozându-mi unghia de la degetul mare, mă holbam la taxiurile care treceau rapid pe lângă brațul ridicat al lui Goldie. Știam că, până la întâlnirea de la unsprezece și jumătate, așteptarea avea să fie chinuitoare; nu-mi rămânea decât să stau liniștit și să nu mă apuc să emit întrebări incriminatorii. Habar n-aveam cu ce voiau să ne împroaște pe mine și pe mama odată ce ajungeam în biroul directorului; însuși cuvântul „consfătuire” sugera o convocare a autorităților, acuzații și puneri la zid, poate chiar exmatricularea. Dacă îmi pierdeam bursa ar fi fost o catastrofă; din ziua când plecase tata eram lefteri; abia dacă aveam bani de chirie. Mai presus de toate: mă temeam groaznic ca domnul Beeman să nu fi aflat cumva că eu și Tom Cable spărseserăm câteva case de vacanță nelocuite pe vremea când stătusem cu el în The Hamptons. Spun „spărseserăm” deși nu forțaserăm niciun lacăt și nu făcuserăm nicio stricăciune (mama lui Tom era agent imobiliar și noi intraserăm cu cheile de rezervă șterpelite de pe rastelul din biroul ei). Ne vârâserăm nasurile mai mult prin dulapuri și scotociserăm nițel prin sertare, dar mai și șterpeliserăm câte ceva: bere din frigider, niște jocuri Xbox și un DVD (Jet Li, Dresat pentru a ucide) și bani, nouăzeci și doi de dolari în total: câteva bancnote mototolite de cinci și de zece dintr-un borcan de bucătărie, teancuri de mărunțiș din spălătorii.
De fiecare dată când mă gândeam la asta, simțeam că mi se face rău. Trecuseră luni de atunci, dar, deși încercam să mă conving că domnul Beeman n-ar fi avut de unde să știe că intraserăm în casele alea – cum ar fi putut? –, imaginația îmi zbura bezmetică, stârnită de panică. Hotărâsem să nu-l trădez pe Tom (chiar dacă nu eram chiar atât de sigur că el n-o făcuse), dar asta mă punea într-o situație dificilă. Cum de putusem să fiu atât de idiot? A intra pe furiș într-o casă era o infracțiune; oamenii ajungeau la închisoare pentru asta. În noaptea dinainte stătusem treaz ore întregi, pendulând între extreme, torturat de gânduri și privind cum ploaia plesnește geamurile spasmodic, cu degete noduroase, întrebându-mă ce aveam să spun dacă aș fi avut de înfruntat adevărul. Dar cum puteam să mă apăr când nici măcar nu-mi dădeam seama ce știau ei?
Goldie scoase un oftat greu și veni cu spatele până la mama.
– Incredibil! spuse el, scrutând încă strada cu un ochi obosit. În SoHo e inundație, ați auzit, nu? Iar Carlos zicea că pe lângă sediul ONU au închis mai multe străzi.
M-am uitat posomorât la șuvoiul de muncitori care cobora din autobuzul de navetă, lipsit de bucurie ca un roi de viespi. Poate am fi avut mai mult noroc dacă mergeam o stradă sau două mai încolo, spre vest, însă eu și mama îl cunoșteam suficient de bine pe Goldie ca să știm că s-ar fi simțit ofensat dacă ne-am fi descurcat noi singuri. Dar tocmai atunci – atât de neașteptat, încât am sărit cu toții ca arși –, un taxi se năpusti lângă bordură, azvârlind în aer un evantai de apă cu iz de canal.
– Aveți grijă! exclamă Goldie, făcând un salt într-o parte, în timp ce taxiul se oprea în nas, dar apoi observă că mama nu avea umbrelă: Stați puțin! spuse, dând să se repeadă în holul de la intrare, către colecția de umbrele pierdute și uitate pe care o păstra într-o cutie de alamă de lângă șemineu și o redistribuia în zilele ploioase.
– Nu! îi strigă mama, scotocind prin geantă după minuscula ei umbrelă pliabilă, dungată ca o acadea. Nu-ți face griji, Goldie, am tot ce-mi trebuie…
Goldie făcu un salt înapoi la bordură și închise ușa taxiului după ea. Apoi se aplecă și ciocăni în geam:
– Vă doresc o zi superbă!
Îmi place să cred că sunt o persoană sensibilă (așa cum bănuiesc că ne place tuturor), așa că, în timp ce aștern toate astea pe hârtie, mă simt întrucâtva tentat să schițez o umbră care s-ar fi furișat asupra noastră. Dar în realitate eram surd și orb la viitor; singura mea grijă, covârșitoare, era ședința de la școală. Îl sunasem pe Tom să-i spun că fusesem suspendat (în șoaptă, la telefonul fix, pentru că mama îmi luase mobilul), însă el nu păruse tocmai surprins.
– Uite ce-i, mă întrerupsese, nu fi fraier, Theo, nimeni habar n-are, iar tu ține-ți fleanca! Și, înainte să apuc să mai scot o vorbă, adăugase: Trebuie să-nchid, și pusese receptorul în furcă.
Am încercat să cobor puțin geamul taxiului, să intre aer; degeaba. Înăuntru mirosea ca și cum cineva ar fi schimbat niște scutece murdare pe bancheta din spate sau chiar s-ar fi cufurit acolo și ar fi încercat pe urmă să mascheze cu un odorizant cu aromă de cocos care mirosea a loțiune solară. Bancheta era soioasă și lipită cu scoci, arcurile se rablagiseră de tot. De fiecare dată când treceam vreun hop îmi clănțăneau dinții, exact cum se întâmpla și cu tinichelele religioase atârnate de oglinda retrovizoare a șoferului: câteva medalioane, un iatagan în miniatură care țopăia de un lănțișor de plastic și un guru bărbos, înfășurat în turban și cu palma ridicată a binecuvântare, care ne țintuia pe mine și pe mama cu ochi sfredelitori.
De-o parte și de alta a lui Park Avenue, șiruri de lalele dădeau onorul. Distingeam, la limita de jos a auzului, în timp ce mașina gonea, muzica de Bollywood, dată încet, până la un soi de tânguire aproape subliminală, rotindu-se și scânteind hipnotic. Copacii abia dădeau primele frunze. Livratorii de la D’Agostino și Gristedes împingeau cărucioare încărcate cu produse alimentare; angajate la birouri, cocoțate pe tocuri, cu o expresie hărțuită, se precipitau pe trotuare, trăgând după ele copii de grădiniță fără chef; un lucrător în uniformă mătura mizeria din rigolă într-un făraș cu coadă lungă; avocați și agenți de bursă priveau cerul cu palmele despreunate, încruntând din sprâncene. În timp ce mașina ne sălta mai departe pe bulevard (mama arăta jalnic, apucase strâns rezemătoarea ca să se țină), eu priveam lung pe fereastră la fețele dispeptice și prozaice ale trecătorilor (indivizi în balonzaide, cu expresii îngrijorate, fremătând în mulțimi mohorâte la semafoare, sau oameni care își beau cafeaua din pahare de carton, vorbind la telefon, privind cu coada ochiului dintr-o parte într-alta) și încercam din răsputeri să nu mă gândesc la toate variantele neplăcute care ar fi putut să mă aștepte, unele incluzând tribunalul pentru minori sau închisoarea.“
Fragment din romanul cu același titlu, în pregătire la Editura Litera. Traducere din limba engleză de Justina Bandol