Cinci sutimi care au zguduit stiinta
Se zicea ca a fost inviat Lenin. Face el un turneu prin URSS si se cam lamureste. La urma, il intreaba pe soferul care-l plimbase peste tot: “Da’ vodca, tot patruj’ de grade?”. “Pardon!”, zice soferul, “acu’ are 41!”. Lenin se scarpina in cap si ofteaza: “Sa fi meritat oare toata nebunia asta pentru un grad!?”. Mi-am amintit inevitabil acest banc citind cifrele: Conform institutului Eurostat, Romania a investit, in 2006, in domeniul cercetarii si dezvoltarii 0,49% din PIB, aflandu-se pe penultimul loc in Europa, inaintea Ciprului (0,42% din PIB), in vreme ce media europeana era de 1,84%, Suedia ajungand chiar la 3,82%. Un an mai tarziu, deci dupa integrarea in UE, conform Institutului National de Statistica, cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare au totalizat 2,17 miliarde de lei, respectiv 0,54% din PIB. Diferenta: 0,05%. Cinci sutimi. Sau cel mult opt, caci acelasi INS sustine ca in 2006 cifra a fost de 0,46%.
Sigur, n-aveau cum sa creasca (semnificativ) procentele din PIB pentru toate domeniile. Dar cinci sau opt sutimi pentru cercetare si dezvoltare parca e prea de tot. Pentru ca nu vorbim aici despre vreo reparatie morala ori despre o cheltuiala sociala – ci despre investitia in ceea ce ne-ar putea salta un pic de pe ultimele locuri ale mai tuturor clasamentelor posibile. Banii bagati in cercetare se intorc inmiit. E drept, nu in cateva luni. Dar nici nu trebuie sa gandim pe termene atat de scurte. Ar mai trebui spus ca, la sfarsitul primului an de dupa integrarea in UE, Romania avea in cercetare-dezvoltare 42.484 de salariati, tot cam atatia cat avea cu un an in urma – dintre care 80% aveau studii superioare. In primele 12 luni postaderare a crescut ponderea cercetatorilor mai tineri de 34 de ani si a celor de peste 55, scazand numarul celor aflati intre aceste doua repere.
Ceea ce pare sa-i lipseasca cercetarii romanesti, aproape cu desavarsire, e PR-ul si marketingul. Din cate am putut constata, oamenii de stiinta se promoveaza mai mult singuri. Cei care au puterea (si macar un dram de abilitate) s-o faca. Culmea e ca, uneori, ne promoveaza altii, chiar si cand nu e cazul. Desi mai multi academicieni din domeniul fizicii mi-au dat asigurari ca Romania n-a avut un program de arme atomice, iata ca Federatia Oamenilor de Stiinta Americani, care citeaza un raport din 1995 al SIE rusesc (!!), sustine ca Romania ar fi avut in mai 1989 capacitatea de a fabrica bomba atomica; la Pitesti se produsesera 585 de tone de combustibil nuclear, in Bihor exista un depozit de materiale radioactive, iar apa grea era produsa la Turnu Magurele si Turnu Severin. Mai stii?
Oricum, cel putin din punctul de vedere al promovarii stiintei si tehnicii, nu, nu s-au schimbat lucrurile dupa 1 ianuarie 2007. Romanii stiu despre cercetatorii lor tot atata cat stiau inainte, adica nimic. Cateva canale de informare ii mai pomenesc ocazional (de pilda, cand cu “gaura neagra” din Elvetia) pe unii dintre ei. Iar in strainatate, e clar, se impun singuri.
Evident, un om de stiinta nu trebuie sa beneficieze de vreun “star system”, eventual sa-l vedem pe la emisiunile mondene. Dar si cercetarea se face pe bani, si ca sa fie bani e nevoie, intre altele, ca si contribuabilul de rand sa inteleaga cu ce se mananca asta.
Bolnavi de pasaport
Anii ’80. Cum academicianul Solomon Marcus a pus fundamentele lingvisticii matematice, nu e de mirare nici faptul ca – la congresele mondiale de cibernetica si sisteme – era desemnat seful sectiunii respective, si nici ca o mare parte dintre lucrari apartineau discipolilor sai romani, printre care am avut onoarea sa ma aflu, dupa ce profesorul imi fusese indrumator al lucrarii de diploma (una de lingvistica matematica, fireste).
Astfel am intrat in “culisele” participarilor romanesti. Pentru congresul de la Londra, prin 1985, profesorul s-a trezit in situatia delicata de a solicita chairman-ului ca lucrarile din Romania sa fie scutite de taxa de participare (cateva zeci de lire sterline, cine avea asa ceva!?). Mi-a aratat raspunsul in care primea acordul, cu precizarea ca “este o foarte rara exceptie” (datorata pretuirii exceptionale de care se bucura profesorul), insotita de speranta ca “autorii macar vor fi prezenti la lucrarile congresului”. Vezi sa nu! N-a plecat niciunul.
Mai penibil era cand nu putea pleca nici profesorul! Drept care, la una dintre aceste reuniuni stiintifice, presedintele congresului, nimeni altul decat Umberto Eco, l-a scuzat public ca nu se afla acolo, “din motive de sanatate: e bolnav de pasaport”…
Cel putin din acest punct de vedere situatia s-a schimbat radical dupa 1989 si inca mai mult dupa 1 ianuarie 2007. Si nu e vorba doar despre reuniuni stiintifice. Azi, cu greu gasesti in Europa sau in America de Nord o universitate fara macar un profesor roman, din diverse discipline.