Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează
pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul
de față.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje
angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare.
Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice”
(replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr
generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul
binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul
îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de
mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a
înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de
literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și
opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește
de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul
oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet,
mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția
estetică.
– Folosirea stilului aluziv este un procedeu la fel de neliterar
ca punerea de bancnote între paginile cărților?
– Da. Pentru că se adresează nu sensibilității estetice a
cititorilor, ci vanității lor, în plus, când aluziile se referă la
sexualitate sau la putere, intervine și plăcerea de a desființa –
fie și temporar, în spațiul lecturii – o interdicție. Este o
plăcere analizată pe larg de Freud. Ea se asociază foarte bine cu
vanitatea, deoarece cititorii se simt invitați la un fel de
îndeletnicire conspirativă. Dacă ar veni cineva și le-ar propune,
prin semne misterioase, să meargă împreună la un club de noapte, cu
pocker și streap-tease, sentimentul ar fi de aceeași natură.
– Și ce propui? Să renunțăm la stilul aluziv, căruia i se datorează
atâtea capodopere, de la povestirile lui Boccaccio și până la Moș
Nichifor Coțcariul de Ion Creangă, de la Roșu și negru de Stendhal
și până la romanele “obsedantului deceniu” din literatura română
contemporană?
– Autorii menționați de tine nu mizează totul pe stilul aluziv.
Dacă ar fi așa… textele lor nu ar avea valoare. Excepție face,
poate, Moș Nichifor Coțcariul, unde s-a identificat, într-adevăr, o
artă a echivocului. Însă Ion Creangă transformă totul într-un joc
verbal, într-o spectaculoasă jonglerie cu sensurile cuvintelor,
care prin ea însăși ne încântă. Cât privește romanele “obsedantului
deceniu”, ca și alte romane, parabolice sau cu cheie, din
literatura noastră de dinainte de 1989, trebuie să ne împăcăm cu
gândul că multe dintre ele nu mai rezistă.
– Susțin, totuși, că stilul aluziv este compatibil și cu literatura
bună. Mă gândesc, de pildă, la poezia simbolistă.
– Da, numai că în acest caz stilul aluziv are cu totul altă
funcție. Scriitorul îl folosește nu pentru a-l flata pe cititor, ci
pentru a da reprezentării un caracter difuz. Contururile ferme sunt
simpliste. Când totul rămâne însă în regimul virtualității, când în
mintea cititorului se configurează mai multe posibilități de
completare a tabloului doar schițat, dar nici una nu se impune
definitiv, forța expresivă a poeziei se amplifică. Cu alte cuvinte,
dacă faci aluzie la ceva precis, care poate fi numit, te situezi în
afara literaturii (ca și cum ai folosi o limbă străină și îl
măgulești pe cititor dându-i posibilitatea să demonstreze că o
cunoaște și el). Dar dacă faci aluzie la ceva imprecis, la ceva
care nu poate fi decât aproximat, procedeul capătă îndreptățire din
punct de vedere artistic.
*
– Vorbești cu prea multă siguranță despre ceea ce este
îndreptățit și ceea ce nu este îndreptățit din punct de vedere
artistic. Parcă te-ai afla în posesia unui instrument teoretic
infailibil…
– Nu există un asemenea instrument. Dar o idee, fie și vagă, despre
natura artei oricum avem.
– Nu cred. Uite, sunt dispus să-ți ofer un premiu dacă găsești o
asemănare între mersul unei balerine în vârful picioarelor și un
poem despre urletul lupilor.
– De ce ții neapărat să existe o asemănare?
– Pentru că și într-un caz, și în celălalt vorbim despre “artă”.
Rațional, nu vedem o similitudine între ele și totuși, intuitiv, le
identificăm ca aparținând aceleiași categorii.
– Intuitiv înseamnă de multe ori pe baza unui raționament
subînțeles sau uitat.
– Și crezi că am putea scoate la lumină acest raționament? Poate că
încă n-ai realizat dificultatea problemei. Să-ți mai dau și alte
exemple. Numim “artă” și succesiunea de poliedre romboidale din
Coloana infinitului a lui Constantin Brâncuși, și dialogul absurd
din Căldură mare de I. L. Caragiale, și apariția unui ceas fără
limbi în filmul Fragii sălbatici al lui Ingmar Bergman. Ce anume
unește aceste manifestări incongruente?
– Au un sens comun: sunt acte de imitare a realității.
ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg,
publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947.
Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria
literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au
scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu
Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un
metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul
APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria
literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” –
Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea
electronică este alex2108145@yahoo.com