Spre propria sa nenorocire, teatrul romanesc este inca, in comparatie cu alte miscari teatrale, extrem de inchis in sine. Nu numai ca spectacolele, artistii si ideile care se nasc si traiesc intre Carpati si Dunare ajung greu si, de fapt, mai mult intamplator pe meleaguri mai indepartate, dar si circulatia in sens invers, dinspre ceilalti spre noi, se produce foarte anevoios. Practic, cu putine exceptii, dramaturgii, regizorii, actorii, scenografii – si criticii! – romani habar nu au cum arata scena mondiala a momentului.
Aceasta baltire indelungata in albia nationala – avand, desigur, o seama de motive obiective, dintre care cel financiar nu-i cel mai neinsemnat – induce, pe de o parte, o defazare estetica grava in raport cu tendintele teatrului ce se poate vedea acum in lume si hraneste in randurile “breslei”, pe de alta parte, un orgoliu deseori disproportionat si uneori de-a binelea ridicol. E normal ca, daca nu stii ce si cum fac altii, sa crezi ca tot ce faci tu e genial… si sa te superi cand ti se spune ca nu e. Si e normal, in cazul comentatorilor de teatru, ca, necunoscand mai nimic despre arta si artistii scenei din tari mai avansate macar sub raportul concurentei de piata (despre nivelul tehnicii sau al pregatirii profesionale nu mai spun), sa ridice in slavi prestatiile cateodata perfect mediocre ale cutarei stele a regiei sau actoriei autohtone. Astfel, teatrul romanesc se invarte fericit in cercul autosuficientei sale si… se mira cu indignare ca nu e chemat sa participe la marile festivaluri internationale, unde spectacole si artisti din Ungaria, Polonia, Rusia, Lituania, ba chiar si din (vechea noastra obsesie!) Bulgaria umplu salile si ziarele, suscita discutii, produc entuziasme ori contestari violente – pe scurt, exista.
In lipsa circulatiei normale a romanilor prin lume, o solutie de racordare, fie si minimala, la teatrul universal o reprezinta, desigur, aducerea in Romania (macar) a unor regizori straini, care sa mai agite un pic apele scenice dunarene. Necazul face insa ca si in afara Romaniei sa fie destule persoane care se plimba prin arta fara prea mare folos estetic; a nu nimeri exact peste ele este o chestiune tinand nu doar de noroc, ci si de pricepere in domeniu, care pricepere se intemeiaza tot pe cunoastere. Or daca, iarasi, cunoastere nu e…
In ultimul an scenele romanesti au fost calcate de cativa oaspeti din afara. Cum au iesit ele din calcatura? Cand mai bine, cand mai rau.
La Teatrul “Bulandra”, Elie Malka a montat un spectacol intitulat O poveste evreiasca, pe un scenariu confectionat chiar de el dintr-o povestire a lui Isaac Bashevis-Singer (1904-1991, Premiul Nobel pentru literatura in 1978); tot din ea a extras un text pentru teatru (Teibele si demonul ei) si regizorul Alexander Hausvater, care a montat, la Nationalul iesean, un exceptional spectacol, acum circa zece ani. Elie Malka, nascut in Israel si traitor la Paris, profesor si animator de teatru – este directorul Uniunii Teatrelor din Europa, din care face si “Bulandra” parte -, a retinut din original doar trei personaje (femeia care nu-si iubeste barbatul, sotul indragostit si rabinul, plus un fel de incarnare ideala a “demonului” nascocit de sot spre a-si bucura, totusi, nevasta), reducand astfel povestea la esenta ei ultima. “Curat”, altminteri, si limpede ca punere in pagina, spectacolul are, in scenografia foarte sumara a francezului Bernard Michel, o monotonie si o lipsa de vlaga ce pun la incercare virtutea privitorului, desi eforturile actorilor ar fi meritat mai mult. Acesti actori sunt Ana Ioana Macaria, sobru-dramatica si intensa, Radu Amzulescu (sotul), aducand la rastimpuri un graunte de ironie ce contrapuncteaza eficient tragismul continut al povestii, Theodor Danetti, acoperind fara repros minusculul rol al rabinului, si Marius Capota, foarte plastic in evolutia muta a “demonului”.
Anuntata cu mult zgomot, productia Teatrului National din Constanta cu shakespeariana Imblanzirea scorpiei a ajuns in turneu la Bucuresti precedata de o reclama insistenta care evidentia mai cu seama prezenta pe afis a regizorului american Paul Bargetto, “elev al lui Andrei Serban”. Nu stiu cand si-a terminat studiile (si daca…) directorul de scena, pentru ca elegantul caiet-program nu sufla nici o vorba despre biografia sa artistica; fapt este ca montarea sufera acut de o seama de boli ale copilariei: este hiper-incarcata, zgomotoasa si demonstrativa. Ceea ce vrea sa demonstreze in primul rand este inventivitatea regizorala, care asaza piesa lui Shakespeare intr-un fel de rama cu bogate ornamente folclorice romanesti (un taraf – cu excelenti instrumentisti -, un soi de calusari s.a.m.d.), atat de bogate incat frizeaza izbitor kitsch-ul; intrebarea este insa daca acest kitsch agresiv sugereaza pe scena “specificul” locului sau este, pur si simplu, o emanatie naturala a spectacolului… Ambele posibilitati raman deschise, pentru ca, dincolo de asta, in montare coexista pasnic rezolvari ingenioase (vreo doua, chiar sensibile) si gaselnite fioros de vulgare, un decor expresiv (Constantin Ciubotariu) si niste costume inexpresive (Doina Levintza), o superba muzica populara (autentica si rascolitor cantata de Mirela Pana) si numeroase interventii coregrafice total lipsite de sens, in ansamblu. La fel de “amestecata” este si interpretarea actoriceasca, unui Petruchio simpatic si vulcanic (Cristian Iacob) dandu-i replica o Katharina mai mult smucita decat indracita (Georgiana Mazilescu), din restul uriasei distributii apropiindu-se de adevar doar Mihai Sorin Vasilescu (Gremio) si Pavel Barsan (Tranio).
…Ca suntem si ghinionisti…