„Mihai Cismaru a fost șef de promoție al uneia dintre cele mai vestite promoții de studenți ai lui Corneliu Baba. Din păcate, lucrările lui nu circulă aproape deloc; expoziția este cu 45 de lucrări dintr-o colecție particulară. Este unul dintre cei mai sensibili pictori pe care i-am cunoscut”. Cu aceste cuvinte a prefațat doamna Ruxandra Garofeanu expoziția deschisă săptămâna trecută la Galeria Dialog a Primăriei Sectorului 2 din București.
Despre picturile lui Mihai Cismaru s-a spus demult și de multe ori că s-ar remarca printr-o „stranie singularitate”. Puțini îl știu, astfel încât expoziția este bine venită.
Pictorul Mihai Cismaru, fost elev al lui Corneliu Baba, organizează prima lui expoziție personală. De fapt, urmașii săi, pictorul a dispărut demult dintre noi.
Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, ca șef de promoție la clasa prof. Corneliu Baba, Mihai Cismaru s-a născut în august 1943, în comuna dâmbovițeană Vișina, și s-a stins din viață în anul 2003.
„Reprezentant de frunte al unei promoții de aur a picturii românești, comparabilă poate cu «generația de aur a teatrului», artistul și omul Mihai Cismaru se contopesc într-un destin de o stranie singularitate. Înzestrat de Dumnezeu cu un talent uluitor, dar și cu umilința unui veritabil anahoret, deprins a cerceta și a se cerceta permanent, în tăcerea atelierului sau în mijlocul peisajelor grăbite a dobândi pe pânzele lui o fascinantă individualitate, pictorul a știut să facă din privilegiul uceniciei pe lângă profesorul Corneliu Baba nu numai un «dar» binemeritat, ci și un crez profesional, în care efortul permanent și istovitor își află însoțitorii în respectul nepereche față de artă și valoare, în neîmpăcarea cu sine și cu înșelătoarele etichete mediatice ori în mentalitatea și vocația de învingător” – iată un portret în miniatură, atât de bine conturat, de criticul Ion Parhon.
De la prima expoziție a studenților, din anul 1969, opera sa a parcurs câteva vernisaje personale sau de grup, în țară sau în străinătate – din Japonia și China până în Germania, Franța, SUA. Revelatoare prin consistența lor au fost participările la Expozițiile grupului „Celor Patru” (împreună cu Sorin Ilfoveanu, Ștefan Câlția și Sorin Dumitrescu) din anii 1971,1972, 1974, 1975, 1977, 1980, ultima având loc la Muzeul Național de Artă.
Profesorul și îndrumătorul său, pictorul Corneliu Baba, spunea despre elevul său că de la prima sa pictură, „obligă la o viziune pioasă pentru că delirul insolit intens al transfigurărilor venite din adâncuri necunoscute ale interiorului, invită la meditație asupra adevăratei frumuseți, simplă, gratuită și dramatică”. „Cu ocazia zilelor de sărbătoare – mai spunea Corneliu Baba –, de obicei cu teama de a nu deranja, pictorul Mihai Cismaru, altădată elevul meu, suna la ușa atelierului pentru a-mi oferi un mic buchet de flori. Acest gest afectuos este însoțit de câteva cuvinte pronunțate timid și de nervozitatea mâinilor sale cu degete lungi în permanentă mișcare. Îmi place să privesc aceste degete și să-mi imaginez cum ar fi alunecat pe clapele unui pian sau pe corzile unei viori.”
Expoziția poate fi admirată până pe 24 martie.
Pictorul Virgiliu Parghel i-a fost între ultimii discipoli. Și-l amintește pe Mihai Cismaru cu tipicurile sale rafinate: „Locuia pe lângă Obor. Dimineața, devreme, pornea pe jos, ajutat de un baston. Urca sus de tot, la atelierul lui din mansardă, pe o scară care, la un moment dat, se îngusta atât de mult, încât trebuia să te cațări pe ea de-a bușilea. Întâlnirea mea cu Mișu a venit într-un moment de căutări. Cismaru venise în pictura românească din atelierul lui Corneliu Baba. Pictura și maestrul comun ne-au apropiat. L-am întâlnit în ultimul lui an de viață. Poate că am fost ultimul său discipol. Gândul la pictură îi perfuza existența. Mi-a vorbit despre Maestrul nostru, asculta, cu mare luare aminte, ce îndrăzneam să-i povestesc și eu. Și pentru el Baba rămânea Marea întâlnire cu grandoarea și noblețea, reunite în același chip. Păstra cu evlavie, în camera de oaspeti, un portret pe care i-l făcuse Baba în pastel Panda. Sub el, pe un fotoliu, nemișcată, o cățea de rasă. Pe un raft, o buhă albă, împăiată. Câteva lucrări… O pădure oglindindu-se în lac… un pod vechi, peste un râu… un țărm de mare… flori… o fântână la Harsa… portretul iubitei sale soții.” „Mă uit la pânzele lui Mihai Cismaru, le mângâi cu privirea, le ating cu vârful degetelor, privesc și descopăr cu emoție MAREA PICTURĂ! Mișu iubea furibund Pictura Mare, îl iubea pe Luchian, cunoștea meșteșugul ascuns, pictura dintr-o suflare… Atelierul din Cuza-Vodă, la doi pași de Biserica Buzeștilor, era plin de palete desfăcute. Picta la trei-patru șevalete. Pentru fiecare temă în lucru pregătea un desen și o paletă. Avea mai multe șevalete. În mijloc, unul faimos, al lui Tonitza. Lângă paletele șterse cu grijă, ici și colo, grămăjoare de culoare, o cârpă albă, moale, păstrând clipele ultimelor momente de lucru, cuțitul de paletă, câteva pensule, tuburile de culoare, temporar abandonate.
Cumpăra culori scumpe, olandeze, germane, franțuzești… Le cunoștea în amănunt, în tinerețe frecase la pigmenți, știa chimia secretă a culorilor, era un alchimist cu acte-n regulă, a adunat și a experimentat mii de amestecuri de culori. Își pregătea cu grijă lianții pentru culori, avea mereu deschisă o fereastră către lumină, grija lui pentru lumină era așa de mare, găsise cheia cromatică ce declanșa misterioasa strălucire! Asta era semnătura lui Cismaru!”
